Capra e altri poemi / Capra şi alte poeme
de Umberto Saba
Antologie, traducere şi postfaţă de Dinu Flămând
Poetul triestin Umberto Saba este astăzi un bun naţional al culturii italiene, una dintre figurile de prim rang ale liricii moderne din secolul XX.
Născut (în 1883) în oraşul de pe coasta dalmată, în perioada în care acesta era înglobat Imperiului Habsburgic, viitorul poet a avut o copilărie fericită numai până la vârsta de trei ani, după cum avea să se confeseze el însuşi mai târziu.
Fiu al unei evreice, Felicita Rachel Coen, şi al unui italian, Ugo Edoardo Poli, el a fost crescut de doica lui de origine slovenă până la vârsta de trei ani, când existenţa în „paradis“ a luat sfârşit. După divorţul părinţilor săi, petrecut destul de repede, copilul Umberto a fost crescut de mama sa, o femeie austeră, „care nu ştia să trăiască, dar nu-i lăsa nici pe ceilalţi să trăiască“.
Relaţia încordată dintre fiu şi mamă l-a făcut pe Saba (care şi-a luat acest pseudonim mai târziu) să-l preţuiască pe tatăl său, cu care se revăzuse între timp. Tatăl său a fost pentru poet un copil mai mare, vesel, zvânturat, un aerian, în timp ce mama era tristă şi aspră. De acest conflict repercutat asupra intimităţii sale va suferi poetul toată viaţa, dar tot de aici îşi vor trage seva poeziile sale, ale unui eu chinuit, melancolic, predispus mai degrabă la reflexie decât la acţiune.
Opera sa principală este „Canţonierul“, sumă a poeziei sale (poetul a publicat mai multe volume cu diverse titluri), cu cele 437 de poeme pe care le-a cizelat toată viaţa, într-un efort continuu de definire a liricii sale care celebrează viaţa.
În viziunea criticului literar Margherita Ganeri, cea care semnează prefaţa volumului, „tema iubirii este centrală la Saba, ca şi la Petrarca, şi la el ea exprimă un sentiment neliniştit şi nesatisfăcut“. Dar Saba este şi autorul atâtor poeme în care evocă de o manieră plină de melancolie viaţa oraşului său mult iubit, chipul peren al acestuia, faţetele sale ascunse, ca şi viaţa oamenilor umili şi simpli, aşa cum a dorit el însuşi să fie considerat.
Deşi a avut parte de o relativă receptare valabilă în epoca sa (poetul a murit în 1957), opera a avut de înfruntat adversităţi ale unei critici care nu putea înţelege semnificaţia înnoitoare, profund vitală, a acestei poezii care preamăreşte în versuri simple viaţa. De altfel, undeva, poetul se prezintă pe sine ca pe un sacerdot al simplităţii în artă: „Am iubit cuvinte banale pe care nimeni / nu le-ndrăznea. M-a fermecat rima fiore/ amore, cea mai veche şi grea de pe lume. // Am iubit adevărul ce se ascunde adânc, aproape un vis uitat, pe care durerea-l / descoperă prietenos. Iar inima ţi-l apropie / temătoare, iar apoi nu-l mai părăseşte. // Te iubesc pe tine care mă asculţi şi iubesc / atuul lăsat pentru sfârşitul jocului.“ (Am iubit).
Iubirea este într-adevăr o temă perenă în lirica acestui poet de o delicateţe extraordinară, una dintre vocile cele mai pure şi mai puternice ale Italiei, aşa cum remarca marele critic Giacomo Debenedetti, în care figura soţiei, Lina, revine ca marcă indelebilă a liricii sale erotice: „Tu eşti ca rândunica / sosită primăvara. / Şi care din nou pleacă toamna; / dar tu n-ai acest dar. / Iată ce ai tu de rândunică: / mişcarea ei uşoară / ce, pentru mine, cel care mă simţeam / şi chiar eram bătrân. // Tu eşti ca prevăzătoarea / furnică. Despre ea, / când pe câmp pornesc să se plimbe, îi vorbeşte şi copilului bunica / ce-l însoţeşte. / Şi de asemenea eu în albină / te regăsesc, şi în toate / femelele tuturor / seninelor animale / ce se apropie de Dumnezeu, / şi în nici o altă femeie“ (Soţiei mele).
A murit adulat de o parte a criticii din Peninsulă, admirat de Eugenio Montale şi de Italo Svevo, dar cu un gust amar lăsat de viaţa plină de tribulaţii (ca evreu a trebuit să se ascundă în timpul regimului fascist) pe care a dus-o ani întregi, ca şi de ingratitudinea unor detractori ai operei sale. Trieste al său iubit şi dragostea pentru oameni i-au susţinut creaţia. Epigraful său, plin de forţă poetică, spune totul: „Eram viu şi vorbeam unui popor de morţi. / Mort refuz deci laurii şi cer să fiu dat uitării“.
Noroc că nu a fost aşa.
