Mihai Viteazul, erou al eposului grec
de Tudor Dinu
Editura Humanitas, 2008
Tudor Dinu (n. 1978) este un tânăr autor de lucrări ştiinţifice care dovedeşte un profesionalism desăvârşit. A publicat studii de filologie şi greacă veche, bizantină şi postbizantină în câteva ţări europene. A tradus din Pliniu cel Bătrân, Seneca, Iamblichos, dar şi din poetul grec modern Iannis Ritsos.
Cartea pe care o prezint este de excepţie şi reprezintă rodul unor cercetări asidue, dată fiind raritatea consemnărilor despre cele două eposuri greceşti în care este prezentată figura ilustră a lui Mihai Viteazul. Autorii, Stavrinos şi Palamedes, au transformat în legendă realitatea istorică a domnitorului român, aşa cum remarca Alfred Vincent, de la Universitatea din Sidney, cel mai important cercetător străin al eposurilor scrise de cei doi.
Tudor Dinu face muncă de acribie filologică şi constată traiectul critic al receptării celor două eposuri în România, dar şi în alte câteva ţări europene. Nicolae Bălcescu, bunăoară, l-a citat de şaptesprezece ori pe Stavrinos în lucrarea sa „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“.
Tudor Dinu ne asigură că „poemele lui Stavrinos şi Palamedes sunt importante şi din punct de vedere istoric“, constituind inclusiv o sursă de cunoaştere a domniei lui Mihai Viteazul“. Destui istorici români au consultat cu profit cărţile celor doi poeţi greci, care aparţin epocii aşa-numite a „elenismului înrobit“ (este vorba de dominaţia otomană, evident).
Fără a se ridica la înălţimea scrierilor din perioada bizantină, eposurile lui Stavrinos şi Palamedes constituie adevărate cărţi mobilizatoare într-o epocă în care spiritul naţional grec suferă sub tirania turcă. Exemplul mobilizator al lui Mihai Viteazul – considerat de greci un adevărat fiu al naţiunii – va face carieră în lumea elenică. Figura sa devine paradigmatică, iar ţările române sunt astfel, după Tudor Dinu, încadrate de facto în marea lume elenică.
Stavrinos, un epirot îndrăgostit de faptele de revoltă ale lui Mihai Viteazul, şi-a scris poemul, cel mai probabil, în 1602 (o primă ediţie apare în 1672), în timp ce Palamedes l-ar fi încheiat pe la 1607. Singurul manuscris al eposului acestuia din urmă se află la British Museum.
Figura lui Mihai, ca şi contextul epocii în care domnitorul român se decide să iasă de sub suzeranitatea împotriva jafului otoman, sunt prezentate de ambii poeţi, cu mai multă sau mai puţină acribie istorică. De altfel, despre Stavrinos se crede că ar fi putut sosi în Ţara Românească după episodul măcelăririi turcilor la Giurgiu, dar Palamedes ar fi scris poemul său la curtea nobilului rutean Constantin Vasile de Ostrog, care avea relaţii de prietenie cu Mihai. Acurateţea cu care acesta prezintă momentul asasinării lui Mihai la Câmpia Turzii îi face pe istorici să opineze că el a fost acolo. Fapt foarte relevant, ulterior Stavrinos a fost închis la Bistriţa, unde se crede că şi-ar fi scris cântecul.
Cartea lui Tudor Dinu este structurată în câteva capitole în care sunt prezentate contextul în care s-a scris literatura epocii, circulaţia poemelor celor doi, paralelismul dintre cronicile rimate şi istoria reală a timpului, precum şi laboratoarele celor doi poeţi care au văzut în Mihai Viteazul un erou al creştinătăţii şi restauratorul Imperiului Bizantin, unul de la care se aştepta inclusiv eliberarea grecilor.
Este o lucrare de mare fineţe şi densitate filologică, dar care poate fi foarte bine popularizată mai ales în rândul celor ce obişnuiesc să creadă că figura tragicului domnitor este „localistă“, la nivelul Dunării de Jos.
