ERRATA. O autobiografie
de George Steiner
Editura Humanitas, 2008
Pentru cititorii români, numele lui George Steiner este cunoscut mai ales pentru cartea sa „După Babel“, o lucrare care a făcut carieră internaţională. Subiectul acesteia, traducerea şi cercetarea proceselor ce o însoţesc i-au entuziasmat la data apariţiei cărţii (1961) pe cei pasionaţi de teoria limbajului şi a modului în care a evoluat actul traducerii în istoria culturii.
De altfel, George Steiner este cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi cărturari umanişti ai vremii noastre, comparat adesea cu Stefan Zweig, Michel de Montaigne sau Erasmus din Rotterdam pentru universalismul său cultural.
Numeroasele studii dedicate culturii de elită sunt situate în aria de exprimare a ceea ce s-ar putea numi ambiţia totalizantă, dar nu totalitară, a unui intelectual pentru care forţa vitală a individualizăii prin creaţie va reprezenta întotdeauna mult mai mult decât „victoria actuală a teoreticului în discursul literar, istoric şi sociologic“. Cu alte cuvinte, Steiner, care a predat la Innsbruck, Princeton, Cambridge şi Geneva, se revendică de la acea heraldică raţională deprinsă încă din copilărie, când tatăl său îl punea să citească dialogul dintre nefericitul Licaon şi furiosul Ahile, din „Iliada“. Dar ce înseamnă heraldic pentru un autor care în 1997 îşi publica „Autobiografia“?
Ca orice umanist convins că până şi cea mai subtilă hermeneutică se poate apropia cu greu de miezul profund al operei, Steiner, băiatul unui jurist evreu îndrăgostit de tot ce reprezenta excelenţă culturală, este convins că lumea este un uriaş tablou, în care fiecare detaliu contează: „Am crescut posedat de intuiţia existenţei particularului, a unei diversităţi atât de mari, că nici o clasificare şi nici o enumerare nu o pot epuiza“. Copilul Steiner este fascinat de armoariile descoperite într-o carte austriacă despre castele şi blazoane şi înţelege că tot ce există pe lumea asta caută să se individualizeze. El visează cu ochii deschişi la o clasificare a tot ce există în conştiinţa umană, dar şi în realitatea înconjurătoare, cu ideal rol de a lămuri lumea prin filtrul unei metode critic-ordonatoare. De la listele copilăriei, în care asemenea unui Linné inocent clasifică tot ce mişcă sub soare, Steiner a ajuns la înţelepciunea care-i spune că „nu trebuie să ai încredere în teorie… Invocarea teoriei în ştiinţele umane, în studiile istorice şi sociale sună fals“. El ajunge, după o viaţă dedicată interpretării şi analizei semnificaţiilor, să afirme că, în această influenţă nemărginită a interpretărilor, „nu se pune decât problema opţiunii personale, a gustului, a reflectării afinităţii sau a repulsiei“. Respingem sau acceptăm nu în baza unor legi sau metode, ci fiindcă textul e mai bogat decât lasă litera lui să se vadă. Nu-l putem citi pe Homer ca primii lui cititori, aşadar, suntem influenţaţi de contextul vremii noastre. Îl citim pe marele orb cu tot cu lumea noastră, care-l percepe altfel decât grecii antici. Postructuralismul şi deconstructivismul exact de aşa ceva nu ţin seama şi de aici erorile lor de interpretare, limitele.
Aşadar, predarea şi interpretarea în context, adesea nelingvistic, sunt elemente esenţial-constitutive ale fiinţei-care-citeşte, dincolo de grila de lectură afirmată, mult deasupra uniformizării la care procedează adesea, procustian, aceasta.
O autobiografie intelectuală precum cea a lui Steiner este de înaltă ţinută spirituală, într-o epocă în care „traducerea“ şi „interpretarea“ au putut duce, nu doar ca discipline pedagogice, la erori care afectează direct umanitatea. Omul.
