Calcanul
de Günter Grass
Editura LEDA, Grupul Editorial „Corint“
Traducere şi note de Corneliu Papadopol
Prefaţă de Rodica Binder
Laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1999, scriitorul german Günter Grass (n. 1927) este faimos nu doar pentru proza sa de excepţie, ci şi pentru atitudinea civică devenită proverbială într-o Germanie unde autorul nu-şi ascunde simpatiile de stânga. Alături de Heinrich Böll (şi el laureat al premiului acordat de juriul de la Stockholm, în 1972), Grass, unul dintre iniţiatorii „Grupului 47“ (în 1955), s-a format în atmosfera de după cel de-al doilea război mondial, când Germania ispăşea o vină care avea să macine generaţii întregi de germani, până în zilele noastre. De aceea, mărturisirile făcute în autobiografia sa, „Decojind ceapa“, apărută anul trecut şi în România, au stârnit un imens scandal în Germania şi nu numai. Autorul „Tobei de tinichea“ a recunoscut în paginile sale memorialistice că a fost înrolat în trupele „Waffen SS“ la 17 ani, după ce-şi dorise să lupte ca marinar. Această declaraţie a fost echivalată de unii cu un act de cinism sau cu o mărturisire tardivă, fără consecinţe, şi nu puţini au fost cei care i-au cerut autorului să depună Premiul Nobel. Considerat un etalon moral în Germania, autorul s-a disculpat astfel în momentul apariţiei numeroaselor critici: „Toată istoria aceasta a etalonului moral în Germania este absurdă; este absurd să se zică acest lucru de H. Böll şi de mine. Etalonul moral a fost inventat de cei ce astăzi îmi doresc distrugerea“.
Grass, cunoscut pentru poziţiile sale antirăzboi, ca şi pentru anumite simpatii arătate unor regimuri pentru care Occidentul are mai degrabă aversiune (cazul Iranului), a reuşit să aducă în proza germană o vigoare şi o forţă morală care-l excludeau din start din rândurile oportuniştilor. De altfel, autorul avea să declare: „Pentru mine, politica şi literatura nu au fost niciodată contrarii care se exclud: limba în care scriu suferă de politică; ţara în care scriu îndură din greu consecinţele politicii sale; cititorii cărţilor mele sunt, ca şi mine, autorul, marcaţi de politică. Ar avea prea puţin sens să caut idile apolitice, căci, pe nesimţite, chiar şi metaforele lumii au devenit macabre“.
„Calcanul“, roman apărut în 1977, pentru care a primit Premiul Internaţional Mondelo, Palermo, are punctul de pornire în basmul „Pescarul şi femeia sa“, în care un pescar are şansa de a prinde peştişorul de aur – un calcan, peşte răpitor care trăieşte pe fundul mării -, fără a-i cere nimic în schimb. Soţia pescarului, Ilsebill, îi reproşează lipsa de pragmatism şi îi cere să obţină de la calcan cât mai multe favoruri. El se conformează, dar cum pretenţiile soţiei cresc, totul culminează cu un dezastru. În roman, Grass schimbă „agentul“ răului: avem un bărbat care nu se poate înfrâna în lăcomia sa şi o Ilsebill cumsecade, prototip al femeii înţelepte. Calcanul lui Grass este un malefic care forţează destinul manipulând un bărbat pentru care pofta de putere creşte la cote ameninţătoare. Personajele feminine din roman, avataruri ale celei numite Ilsebill, vor face front comun şi se vor opune poftelor calcanului, pe care, în final, îl vor judeca şi îl vor arunca în mare, cu condiţia să se pună în slujba lor.
Este romanul unui „copios joc al fanteziei, reflectat în oglinzile unei realităţi imediate şi în cele ale istoriei, ale căror suprafeţe au voite şi savante proprietăţi deformante“, după cum apreciază Rodica Binder în prefaţa competentă a cărţii.
