„Noul Testament – Apocalipsa lui Ioan“
Editura Adevărul
După traducerea „Septuagintei“, lucrare științifică și exegetică de amploare, pe care a finalizat-o coordonând un grup de reputați specialiști, Cristian Bădiliță a început, din 2009, un nou proiect de anvergură. Anume, traducerea Noului Testament, din care au apărut până acum „Evanghelia după Matei“, „Evanghelia după Ioan“ și „Evanghelia după Marcu“. Cristian Bădiliță, care va veni duminică, 16 decembrie, de la ora 16.00, la Teatrul Național pentru o conferință legată de „Apocalipsa Sfântului Ioan“, în cadrul „Întâlnirilor SpectActor“, este un eminent istoric al creștinismului timpuriu, dublat de un poet și un literat pe măsură. Noua traducere a „Apocalipsei lui Ioan“ (Ed. Adevărul Holding, 2012), alături de celelalte cărți care compun Noul Testament, este menită, în opinia autorului, să ofere o versiune îmbunătățită, ameliorată la nivel stilistic, cât și la nivelul conținutului. Există mai multe pasaje discutabile în traducerile anterioare, iar datoria specialiștilor contemporani este de a le elimina și a da o traducere conformă cu cele mai noi cercetări în domeniu. Comentariile care apar după traducerea propriu-zisă sunt excelente chei de lectură pentru un cititor care dorește să aprofundeze textele sacre la un nivel hermeneutic, teologic și filologic. Ieșirea din istorie pare a fi dezideratul mistic și metafizic al autorilor de apocalipse, spre deosebire de profeți, mai interesați de linia istorică a timpurilor și exploatând-o ca atare. Biblia, ca tezaur unic al revelației divine în inima omului, s-a constituit în urma unor dezbateri și dispute care au durat câteva secole și au provocat rupturi, schisme și anatemizări în taberele combatante. „Apocalipsa lui Ioan“ a fost acceptată în cărțile Noului Testament abia în secolul al IV-lea după Hristos, întrucât era acuzată de milenarism (cap. 20) și folosită ca atare de gnostici și montaniști. Lectura ei era evitată în cadru liturgic și a beneficiat de un comentariu abia în sec. VI. Au și „apocalipsele“ soarta lor… Trăsăturile genului apocaliptic prezintă patru caracteristici formale, recurgerea la pseudonimie (autorul nu-și dă numele real), importanța acordată viziunilor, profeția făcută după întâmplarea evenimentului, plecând, totuși, de la el și combinarea formelor. Specialiștii au depistat opt teme ale literaturii apocaliptice, dar ce interesează imediat în prezentarea făcută acestei noi traduceri ține de textul propriu-zis și de receptarea lui ulterioară, așa că nu voi insista. „Apokalypsis“ vine din greacă (revelatio, în latină) și semnifică „dezvăluire“, „scoatere la lumină a ceea ce era ascuns“. Genul apocaliptic avea în lumea iudaică menirea de a pune în contact lumea de aici cu cea de dincolo, și nu era conotat ca fiind înspăimântător, legat de sfârșitul inevitabil al lumii, chiar dacă așteptarea tensionată a sfârșitului lumii e prima temă din lista de opt propusă de J. Barr. Christopher Rowland, citat de Bădiliță în introducerea cărții, caracteriza astfel genul: „Credința că voința lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelației care aduce la lumină tainele dumnezeiești“. „Apocalipsa lui Ioan“ e semnată de autor cu numele real, însă specialiștii nu sunt toți la unison în ceea ce privește paternitatea acestui text. O parte îl creditează ca autor al Apocalipsei pe Apostolul Ioan, autorul Evangheliei din Noul Testament. Alții, din ce în ce mai numeroși, consideră că a existat alt Ioan, nicidecum apostolul, care a scris această apocalipsă în Asia Mică, în timpul domniei lui Dioclețian (81-96), nu sub Nero (circa 50), cum a fost creditată de unii. Încă din secolul al III-lea după Hristos, Dionisie, episcop al Alexandriei, a susținut că apocalipsa nu avea același autor cu Evanghelia lui Ioan. Majoritatea cercetătorilor opinează că „Apocalipsa lui Ioan“ a fost scrisă după cucerirea Ierusalimului de armatele lui Titus și după distrugerea Templului. Pericolul politic care a dus probabil la redactarea Apocalipsei nu trebuie exagerat, chiar dacă era real (persecuțiile anticreștine ale lui Dometian), dar traducătorul insistă asupra pericolului interior resimțit de comunitatea ioaneică: prezența grupurilor eretice, păgânizante sau iudaizante. În funcție de inamicul vizat, „Apocalipsa lui Ioan“ poate fi împărțită în două mari câmpuri de forță: capitolele 1-10 reprezintă secțiunea antieretică și antiiudaică, iar capitolele 11-20, secțiunea antipăgână și antipolitică. Traducerea lui Cristian Bădiliță este un eveniment cultural, într-o limbă românească bogată în echivalențe care sporesc precizia și dau sens pasajelor obscure, care se va concretiza odată cu finalizarea traducerii integrale a Noului Testament. Cei care sunt interesați nu doar de Apocalipsă, ca eveniment cosmic înfricoșător, dar și de fundamentele teologice, culturale ale textului ioaneic, pot afla informații exemplare la conferința lui Cristian Bădiliță la TNC, un adevărat eveniment intelectual în Craiova.
