Viscolul
de Vladimir Sorokin, Ed. Curtea Veche
Se întorc rușii. Nu, nu este vorba de Armata Roșie, ci de marea literatură rusă. O nouă generație de scriitori este gata să ne reamintească faptul că Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Bunin, Bulgakov sau Belîi au demni umași, dacă nu ar fi decât să ne gândim la deja clasicul Andrei Platonov sau la contemporanii Iuri Mamleev, Mihail Șișkin, Andrei Kurkov și acest extraordinar Vladimir Sorokin, pe care Editura „Curtea Veche“ a avut inspirația de a-l traduce cu câteva dintre romanele sale care au făcut din el unul dintre cei mai importanți prozatori ruși: „Gheața“, „Ziua opricinicului“, „Kremlinul de zahăr“. La Editura „Art“ i-a apărut romanul „Inima celor patru“ și sperăm că opera acestui mare prozator tradus în întreaga lume să fie publicată integral în românește.
Sorokin, care a primit de curând Premiul Marea Carte, cel mai important premiul literar rusesc (trei milioane de ruble, cam 100.000 de dolari) a refuzat constant să pactizeze cu sistemul sovietic. Autorul e născut în 1955, iar literatura sa a circulat în samizdat, dobândind în anii ‘80 o notorietate explozivă în cercurile underground din Moscova. Sorokin, considerat clasic în viață, este un autor care duce mai departe tradiția romanului rusesc. Grotescul este una din armele sale favorite în zugrăvirea unei lumi în care fantasticul coexistă cu realismul cel mai atroce. Nu altfel se petrec lucurile în „Viscolul“, roman de nici 200 de pagini, de o esențialitate rară, însă, distilat în retortele unui alchimist al limbii și al imaginației. Doctorul Garin are de înfruntat iarna rusească în misiunea vieții sale: trebuie să ajungă în satul Dologoe, pentru a vaccina țăranii afectați de un virus bolivian, iar viscolul și nămeții îi stau în cale. Rămas blocat la o stație poștală, Garin găsește o soluție aparent convenabilă și pleacă mai departe cu proprietarul unei mașini, un anume Perhușa, pe care îl convinge cu greu să străbată pustietatea stepei înzăpezite. Mașina lui Perhușa este o alcătuire savantă de tablă și… cai, cincizeci la număr. Cititorul are impresia, în momentul în care doctorul află ce putere are această mașinărie, că respectivii cai reprezintă puterea mecanică a mașinii. De aici începe realismul magic al acestui prozator, care va reuși să își uimească cititorul pe tot parcursul romanului: caii sunt de-adevăratelea, numai că sunt mici, cât niște potârnichi, stau sub capota mașinii acoperiți cu o rogojină și trag arătarea pe care o conduce cu… biciul Perhușa. Numai că vizitiul Perhușa își iubește caii și doar îi îndeamnă, nu ar fi în stare să-i bată niciodată. Pornesc prin iarna grea de afară și povestea se derulează în tonurile gradate ale aventurilor în care intră cei doi drumeți. Rătăcesc drumul, ajung la o moară unde morarul este un pitic pe care soția sa, o țărancă masivă, îl ține la piept ca pe un copil. Rămân peste noapte acolo și doctorul are o relație de amor cu femeia planturoasă, după care a doua zi pornesc spre Dolgoe. Însă crivățul le refuză înaintarea, drumul se pierde și cei doi nimeresc în plin câmp, unde niște bărbați, numiți vitaminderi, îi poftesc într-un cort încălzit. Acolo, doctorul îl oblojește pe unul dintre bărbații care fac comerț cu medicamente și drept răsplată primește cel mai nou medicament, o piramidă translucidă, care încălzită la foc mic îi produce o halucinație teribilă din care se trezește reconfortat însă. Piramida era un opiaceu puternic, iar doctorul își dă seama că mașina lor își rupsese un tălpig (nu avea roți, evident!) pe drumul de iarnă tocmai din cauza acelui obiect ciudat. Garin pleacă și de acolo și, cu sentimentul datoriei în minte, înfruntă viscolul care se pornise din nou. Se înserează, apar lupii, apoi mașina eșuează într-un dâmb și rămâne blocată. Când cei doi încearcă să o scoată, își dau seama că era blocată în… nasul unui uriaș de vreo cinci-șase metri, mort înghețat în pustietățile pe care le străbat cei doi. Uriașul nu-i sperie pe doctor și pe șofer, întrucât existența unor astfel de oameni era ceva obișnuit, tot așa cum ceva obișnuit sunt și caii mici cât potârnichiile care trag la mașini fără motor și fără carburant, dar și alții care sunt cât un bloc cu două etaje. Nu uitați, suntem în Rusia, unde minusculul coexistă natural cu urieșescul. Însă viscolul îi împresoară, iar doctorul, într-o criză de furie, vrea să plece singur mai departe, se rătăcește, după care se întoarce obosit la mașină. Perhușa găsise un mijloc ingenios pentru a scăpa de îngheț: se băgase sub capota mașinii alături de căluți, iar doctorul înfrigurat își face și el loc acolo. Dimineața sunt găsiți înghețați de niște chinezi care treceau pe acolo: Perhușa mort, iar doctorul cu picioarele și brațele înghețate. Odiseea lor se sfârșește tragic, pe un ton de apocalipsă rusă, cum numai în marile lor romane poți vedea așa ceva. Stilul lui Sorokin este fermecător – în vreme ce povestea, așa cum e spusă de un maestru al suspansului – este absolut terifiantă. O combinație care dă forța acestui mare prozator.
