Vârstele jocului. Strada Cetății
de Claudiu M. Florian
Debutant cu roman, în 2008, direct în limba germană, Claudiu M. Florian, care este diplomat de carieră la Ambasada României în Elveția, a decis că volumul „Zweieinhalb Störche – Roman einer Kindheit in Siebenbürgen (Două berze și jumătate – Romanul unei copilării în Transilvania)“, apărut la Editura Transit, Berlin, merită o transpunere în românește. Dar soluția aleasă de autor pentru traducere a fost una surprinzătoare. El a decis să-și traducă singur cartea, ba chiar să propună o ediție revizuită. Astfel a apărut la Ed. Cartea Românească romanul „Vârstele jocului. Strada Cetății“, roman al unei copilării petrecute în spațiul sașilor din Ardeal, într-o familie cu rădăcini multietnice însă, de vreme ce bunicul din partea mamei era oltean, bunica săsoaică, iar tatăl muntean, din zona Giurgiului. O asemenea bogăție nu-l putea lăsa indiferent pe copilul care a asimilat experiențe și povești de viață din felurite zone ale țării, chiar dacă și-a petrecut copilăria la Rupea, în județul Brașov. „Vârstele jocului. Strada Cetății“ este romanul palimpsest al unei copilării tipice, până la un punct, o poveste stratificată, construită pe canavaua istorică a anilor 1973-1976, cu replieri ale memoriei afective în spațiul mirific al unei copilării fericite, în mijlocul paradisului îngrijit de bunici, în absența părinților, artiști, mai mereu plecați. De altfel, tatăl prozatorului, Călin Florian, a fost regizor și director al Teatrului Național din Craiova în perioada 1963-1965.
Dotat cu un acut simț al observației, copilul-narator ia act de plinătatea lumii înconjurătoare și zugrăvește, așa cum numai inocența o poate face, fresca unor ani în care comunismul nivelator atinge și aceste zone ale coloniștilor sași, veniți cu 800 de ani în urmă în zonă. Personajele cărții se mișcă între elogiu și receptarea seacă, dar participativă, a unui copil care vede cum lumea din jurul său are darul unei versatilități uimitoare, un caleidoscop de reprezentări ale naturii umane. Așa se face că el are unchi, frați ai bunicii, care vin din Germania încărcați de cadouri luxoase, dar și unchi neaoși, olteni, care-i vizitează din sud cu damigene și găini tăiate înghesuite în portbagajul unei Dacii prizărite. Comparația cu Mercedesul alb al unchilor vest-germani e net defavorabilă și stârnește râsul, dar și simpatia oricui a trăit acele vremuri în care comparația cu o țară puternică economic era net defavorabilă României. Este mereu prezentă o nostalgie tonifiantă în paginile acestei cărți unde naratorul recuperează timpul paradisiac al unei copilării transilvane, într-o formulă romanescă simplă, dar încărcată de poezie. Deși formația de istoric a prozatorului se face vizibilă în rama romanului, acesta are grijă să nu emită judecăți de valoare, ci doar de situare și de înțelegere a unei realități complexe care a făcut ca el să fie rodul acestui amalgam etnic și cultural. Romanul este un elogiu adus celor care l-au înconjurat cu dragoste în copilăria de pe Strada Cetății, o privire candidă și recunoscătoare aruncată printr-un ochean invers unei lumi românești care încerca să țină cârma într-o lume bipolară, dominată de morbul ideologiilor antagoniste. Acestora, pur și simplu, li se opune viața, cu candoarea și cruzimea ei specifice, într-un roman scris cursiv, cu eleganță și o abia perceptibilă ironie, îndreptată însă nu împotriva lumii, ci a clișeelor inevitabile care o parazitează.
Autorul are de gând să continue această saga transilvană și, după cum mi-am dat seama la lansarea de vineri de la Craiova, are șanse de a o duce la bun sfârșit. Ambiția de tip oltenesc, cuplată la metoda de tip german, reprezintă o garanție în acest sens.
