La pierderea speranței
de Nicolae Prelipceanu
Nicolae Prelipceanu este un poet multipremiat, inclusiv de Uniunea Scriitorilor din România (trei premii ale instituției scriitorilor, de-a lungul vremii), aflat în „cursa“ pentru obținerea importantului premiu literar Mihai Eminescu. Acesta din urmă se acordă unui poet cu o operă deja închegată, iar Nicolae Prelipceanu, în prezent redactor-șef al publicației Viața Românească, întrunește lejer această condiție. A publicat din 1966, anul debutului, până în prezent, dacă am numărat eu bine, 16 cărți de poezie (dintre care două antologii). Poetul (născut demult, cum simpatic precizează chiar el în scurta curriculă care gardează recenta carte, adică în 1942) este considerat un șaptezecist proeminent, alături de poeți deja intrați în legendă (Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Dan Laurențiu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi) sau de camarazi de generație care continuă să publice poezie într-un debut de secol în care meseria poetului „e tristețea“ – Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând etc.
Cea mai nouă carte de poeme a lui Nicolae Prelipceanu „La pierderea speranței“ (Ed. Casa de pariuri literare, 2012) ne invită la introspecție și decepție, însă nu trebuie să ne lăsăm înșelați de jocurile poetului. Ironia salvatoare din subtextul poemelor salvează și cartea de la o nouă litanie care ar consolida figura poetului dezabuzat. Cred că acea calitate primordială a poemelor lui N. Prelipceanu – cel puțin a celor din cartea de față – este inteligența, una placată pe afect, ca efect al distanțării și contemplării față cu realitatea înconjurătoare. Nicolae Prelipceanu este un participativ, un implicat în jocul realului, care își retrage însă brusc „cărțile de acreditare“ în momentul în care simte că răspunsul față de implicarea sa este unul nesemnificativ ori interesat. Din acest punct de vedere, Prelipceanu este un sentimental colocvial care își exhibă natura proprie, atent la treptele dezvăluirii, căci poetul este, se știe, un maestru al preterițiunii: „meseria mea-i tristețea / nici majuscule nu mai am / din cauza asta / profesiunea mea-i tristețea / când cu toții se înghesuie / la prăvălia concurenței / eu le țin un loc dincoace…“ (tristețea e meseria mea). Prelipceanu scrie poeme crepusculare, irizate însă de un acut sentiment al viului, calin-protestatare pe un fond de ceartă argheziană cu Dumnezeu, cel care oricum distribuie de sus versurile infinite pentru marele poem: „nu mă plâng mi-e lehamite destul / mai întâi de mine și de toate începuturile mele / care nu duc nicăieri / pe urmă / considerând că am dreptul / de toate începuturile noastre naționale / și acum internaționale / păi asta îți cerusem eu doamne / o asemenea putere mi-ai dat când mi-ai spus / să mă târăsc și să practic sudoarea frunții / și ce iluzie că iadul e după / doar cu toții vedem că e acum…“ (iadul de lângă noi). I-aș spune poetului (dar el știe asta mai înainte de a fi aflat-o eu de la Borges) că „Dumnezeu, în harul său ironic“ ne dăruiește lucruri și sentimente contrarii, în funcție de tipologia fiecăruia dintre noi. Cu alte cuvinte, ne știe prea bine pe toți și pe toți ne tratează diferențiat, ceea ce înseamnă că ne bagă în seamă. Iar, cu o vorbă a unuia deștept, pe care am aflat-o foarte de curând, deşi toţi ne dorim să ajungem în rai, lumea bună se strânge un pic mai jos. Nici raiul nu mai e ce a fost. Nicolae Prelipceanu este în poemele sale cele mai noi un reflexiv dominat de pulsiuni stoice, un poet ce-și reprimă tandrețea de fond în autoironii cu care își căptușește spiritul care face, tot mai des, „exerciții de disperanță“, cum superb numește el intrarea în vârsta senectuții, acolo unde poezia este un gând intim pe care te gândești destul dacă să-l comunici și altora sau nu: „după-masă târziu când totul nu mai e ca înainte / mă gândesc și eu cu o slabă intensitate să mor / eliberând fâșia de pământ pe care / de obicei îmi întind umbra / sau dacă se poate spune așa / retrocedând-o altcuiva cu un act de proprietate mai tare…“ (după masă târziu). Un act de proprietate mai tare, în timp, decât talentul poetului nu știu, așa că Nicolae Prelipceanu nu poate fi ușor de înlocuit, oricât s-ar strădui unii s-o facă.
