Dreptatea într-o țară strâmbă

De ce-l ia numai pe ăsta, de ce nu pe toți? Care toți? Băsescu, Udrea, Videanu, toată gașca. O fi furat și Năstase, nu zic, da’ ăștia-s mai breji? L-a terminat dictatorul. Prin ce scamatorie? Eeee, cu judecătorii, cu securiștii lui. E politic. Dacă-i politic înseamnă că l-au prăjit alții, PSD-ul și Ponta. Ăștia-s la putere. Corect? Ntz, ntz. Securiștii lui Băsescu. Ei l-au înfundat. L-ați văzut și pe Turcescu ăla, l-au făcut colonel. Dom’le, bați câmpii. Aici vorbim despre Năstase. Bine, l-au condamnat, dar parcă tot e cam mult. Nu trebuia.
Trimiți la pușcărie om mare ca Năstase, deștept, cel mai bun prim-ministru? Se merită? Păi, dacă fura, unde să-l trimiți? În Hawaii? Hai, dom’ne, a omorât pe cineva? Ce mare rahat a făcut? Asta-i corupție, cu 900 de martori, cu circ mediatic, cu d’astea? Daaaa! Exact asta e. A furat bani cu niște băieți și i-a băgat în campania lui din 2004! Dovedit.
A dat iama cu instituțiile statului (asta-i corupția sistemică de care vorbea ambasadorul Guest acum opt ani), peste firmele din construcții, unde era banul gros, le-a buzunărit, le-a jumulit. Aaaaa, și nu toți fură bani în campanie? De ce nu-i saltă pe toți? Păi, stau și alții la rând. Au mai tot intrat la pușcărie, n-ați văzut? Nu-i mai saltă nimeni, gata, ne-a scos ochii cu ăsta și ăia fură liniștiți mai departe. De asta zic, e politic.
La televizor continuă nestăvilită seria enormităților emise la foc automat de călăii rațiunii, de groparii memoriei și bunului-simț. Un cârd de politicieni și ziariști lobotomizați își bagă picioarele în ultima fărâmă de onoare și se pun pe jelit Năstase, la faza când încă nu se zgâriase la gât. Se declară șocați, orfani de tată, tulburați lăuntric. Vedem parcă imaginile cu nord-coreenii distruși de moartea marelui lider. Putere și opoziție, umplu găleți de lacrimi. A murit Dalai Lama? Nu. Bocesc toți un mare corupt. Un infractor. Au uitat cum era sub guvernarea Năstase? Lobotomie în masă.
Nicicum nu e bine. Dacă-l achitau, era groasă. Justiția l-a eliberat la comandă, normal, s-a întors PSD la putere. Dacă-l condamnau cu suspendare era, desigur, un oribil compromis între Băsescu și Năstase. Dacă a primit într‑un mod cu totul neașteptat din partea unei justiții până azi timide o condamnare cu executare se cheamă că e prea mult, nedrept și, în tot cazul, insuficient. Ceilalți de ce-s liberi?
Când toată lumea se pregătea miercuri seară de culcare – unii cu sentimentul că s-a făcut dreptate, alții conviși că totul e făcătură – iar Năstase împacheta în Zambaccian bocceluța de viitor deținut, un tip cu voce cavernoasă anunța poporul la Antena 3 că fostul premier a încercat să se sinucidă. Că și-a tras un glonț în cap, ba nu, în gât. Tragedie națională, dramă antică, ochi dați peste cap. De acum, Năstase se transformă încet în victimă. Colegii săi de partid încep să se perinde la spital ca la moaștele Sfintei Parascheva. Prin studiouri, invitații cot la cot cu unii ziariști deplâng „tragedia umană“.
La TV, prea puțini au fost cei care au condamnat gestul fostului premier, l-au socotit nedemn și laș.
Iarăși revedem parcă scenele de la moartea liderului nord-coreean, deși Năstase e cât se poate de viu, cu niște zgârieturi la gât care se vor transforma în timp în găuri monstruoase. Avem de-a face când cu „zgârieturi superficiale“ (varianta oficială), când cu găuri în gât și gloanțe ieșite prin omoplat (varianta horror). Nimic nu-i clar, relatările exagerează în dramatism și nu te poți baza pe informații. Pe medici nici atât.  
Am mai văzut filmul ăsta, tot la Floreasca, unde operează niște doctori dubioși toți penalii și borfașii României. Știți cazul Nicolescu, ăla de la Pitești arestat anul trecut, trecut printr-un infarct și imediat după aia printr-o campanie pe care a câștigat-o foarte vioi. Totuși, nu vă sperie puțin faza asta care se tot repetă, cu umblat la sentimentul prostimii, cu mimat moartea (infarct, sinucidere, cancerul lui Hayssam). Nu vă pune pe gânduri?
Dreptatea, în cazul popoarelor primitive, ușor impresionabile, fără reflexe democratice și cultură instituțională, e ceva relativ. Azi ești călău, mâine te scoatem victimă. Etica și morala publică sunt ca plastilina. Unele televiziuni de știri în cârdășie cu politicienii cinici fac restul. Spală ce-a mai rămas viu din creier.
Băsescu, ești fericit?, întreabă Ponta ieșind de la spital. Manipulare ordinară, fără scrupule, la fel mobilizarea fulger a unor copii nefericiți puși să agite întrebarea lui Ponta pe niște hârtii la televizor. Unde s-a topit respectul procurorului față de justiție și dreptate? Ce-l face pe Victor Ponta atât de josnic?
Dezbaterea publică continua ieri-dimineață la fel de prost cum a început miercuri seară.  Dacă CEDO va condamna statul român? Dacă rezultă că procesul n-a fost OK? Cine plătește? Nu cumva Năstase, bântuit de idei sinucigașe, ar trebui grațiat? Răspunzi epuizat: nu-mi pasă de toate tâmpeniile astea, nu acum. Nu scapi prea ușor de corul de Casandre, de nihiliștii de serviciu gata oricând să-ți strice ziua prezentându-ți noi versiuni din Apocalipsă.
Scapă Năstase? Pariez că nu va face o zi de pușcărie. De fapt, totul e o regie. Ne-au tras iarăși pe sfoară. Iese medical, se fofilează ca toți ceilalți. Țară de rahat, nu ne schimbăm în o mie de ani. Ce ne împiedică totuși să stăm cu ochii pe instituții, să le cerem explicații, în loc să ne plângem de milă? De ce n-am avea mai multă încredere în puterea noastră de a le sancționa abuzurile?
Ce a golit lumea în care ne învârtim bezmetic de ultimele fărâme de luciditate, de fermitate morală, de criterii? Ce ne-a zăpăcit în halul ăsta?  
Condamnarea definitivă a unui fost premier – eveniment cu semnificații majore pentru orice țară sau sistem – eșuează într-o dramoletă tipic românească, în caricatură și dialoguri decupate parcă din Ionesco sau Urmuz. Avem acest obicei de a ieși prost în lume chiar și cu puținele lucruri bune făcute.  
Mania de a răsuci faptele, de a interpreta totul în răspăr, de a bombăni veșnic nemulțumiți, de a pica rapid în defetism a devenit deja loc comun în societate. De unde irumpe atâta irațional, de unde atâta rea-credință, de unde atâta prostie? Faci eforturi uriașe să te aduni, să rămâi pe linie într-o lume care parcă a luat-o razna.
Orice om întreg la cap trebuie să trăiască mari frustrări în aceste zile, când rar mai găsești voci în stare să emită judecăți simple. Să spună firesc: s-a făcut dreptate. E un moment istoric, de azi încolo nimic nu va mai fi la fel în politică și justiție. A renăscut speranța că România se poate vindeca.
Aveți tot dreptul să credeți că ziua de 20 iunie marchează un progres instituțional, căderea unor mituri și mentalități păguboase. Condamnarea fostului premier – cu toate implicațiile ei – este un bun care trebuie protejat, apărat și prezentat ca atare. Un bun câștigat greu pentru noi toți, dar ușor de pierdut. Dreptatea într-o țară strâmbă are viață scurtă dacă vom renunța să ne mai batem pentru ea.
Tentativa de suicid a lui Adrian Năstase ridică încă prea multe semne de întrebare (n-am văzut o perfuzie, un oxigen, ceva, la sinucigaș, doar un fular și o ambulanță deja acolo), avem prea multe informații contradictorii și imagini suspecte ca să putem crede necondiționat în autenticitatea ei.