Oborul şi poporul

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Piaţa Obor din Bucureşti se transformă. O investiţie de multe milioane de euro a Primăriei sectorului 2 va schimba complet structura şi funcţiile acestei pieţe, printre cele mai cunoscute din România. Piaţa Obor va deveni mall, adică o clădire uriaşă, în care comercianţii vor închiria standuri. Lumea s-a împărţit deja în două categorii: unii care îl acuză pe primarul Onţanu de corupţie şi hoţie, pentru că elimină ţăranul din piaţă şi pune noile spaţii la dispoziţia comercianţilor, şi alţii care înţeleg că felul cum arăta Piaţa Obor nu mai este acceptabil în zilele noastre: igiena precară, condiţiile de muncă grele, parcarea sălbatică, traficul dezorganizat.
Piaţa Obor va deveni deci mai igienică, mai curată, mai uscată. Cred că este un progres....
Ce se va întâmpla însă cu mica producţie cu adevărat ţărănească şi manufacturieră - sau artizanală, cum vreţi să-i spuneţi? Câtă a mai rămas în România, pentru că mica producţie ţărănească şi artizanală a fost unul dintre duşmanii de moarte ai socialismului. Cel care avea patru - cinci hectare de vie şi încerca să facă un vin curat, fără chimicale, sau două - trei hectare de pruni şi încerca să facă o ţuică fără înlocuitori din petrol sau cel care făcea haine, pantofi, curele din piele adevărată, nu din plastic cu polimeri au fost declaraţi duşmani ai poporului, trimişi la canal, cu bunurile confiscate şi cu copiii răspândiţi în cele patru zări. Când faci statistica micului producător agricol sau a micului meşteşugar, te îngrozeşti - în România, aceştia produc mai puţin de 1% din totalul producţiei respective şi sunt pe cale de dispariţie. Dacă li se ia şi ultima cale de vânzare a produselor, adică pieţele deschise, din mijlocul oraşului, ei par a fi condamnaţi fără scăpare.
Aşa s-a întâmplat şi în Vest. La mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, micii meşteşugari şi micii fermieri din Germania, Franţa, Italia, Austria, Elveţia, Olanda, Belgia (ţări în care capitalismul nu s-a născut prin decret sau distribuţie de acţiuni gratuite, ci prin creşterea organică a productivităţii muncii - vorbesc acum de epoca în care noi ne băteam cu turcii şi tătarii) se luptau cu marile lanţuri de magazine, cu capitalul comercial care desfiinţa pieţe şi ridica mall-uri, cu administraţia locală şi naţională care îi penaliza pentru nerespectarea normelor de igienă şi protecţie a muncii, cu cumpărătorii comozi, care preferau să meargă la supermarket şi să-şi încarce căruciorul cu produse cu etichete strălucitoare pe care nu le citeau niciodată. Că, dacă le-ar fi citit, ar fi aflat că săpunul nu mai e săpun, ci detergent din petrol, că fructele sunt injectate cu conservanţi sintetici, că produsele din carne arată roşii şi proaspete pentru că sunt stropite cu un spray, iar sucul din fructe are 0,5% fructe şi restul sunt Exxx, Exyz, Eyyy, Ezzz... Cum spunea un comentator, în sucurile acestea de un leu sticla, nici apa nu e naturală...
Totuşi, pieţele ţărăneşti nu au dispărut în Occident. Oricine trăieşte în Europa de Vest, în America sau în Australia ştie că sâmbăta, între 6 dimineaţa şi 2 după-amiaza, poate să meargă într-o piaţetă din centrul oraşului sau în suburbii şi să cumpere de acolo produse proaspete, organice, naturale, cu certificate în regulă şi îndeobşte fabricate în zona înconjurătoare. Există liste cu aceste farmer’s markets (pieţe de fermieri), pe zone, oraşe, tipuri de produse. Există asociaţii ale fermierilor care se bat pentru a obţine spaţii de vânzare în marile oraşe, care produc broşuri şi fluturaşi de promovare, care se asigură că fermierii respectă regulile producţiei naturale, organice, tradiţionale. Asociaţiile sunt finanţate exclusiv de membri, rar  vezi câte una capabilă să ia un grant de pe undeva pentru a face o anume acţiune.

Am văzut aceste pieţe la New York, undeva pe lângă Union Square, la Londra, în Covent Garden, la Washington, chiar în Columbus Circus. Dar cel mai mult m-au impresionat cele din sud-vestul Franţei, în regiunea Dordogne, chiar în zona oraşului Bergerac, de unde se trage celebrul mincinos cu nasul mare – Cyrano de Bergerac - vă rog, fără aluzii! Vineri era piaţă la Larocal, sâmbătă la Issigeac, duminică la Bergerac. Sunt de fapt mici orăşele, aproape rurale, care pun la dispoziţie piaţa centrală (de obicei, în faţa bisericii) în ziua respectivă contra unei mici sume pe care o plătesc toţi cei care expun. Există o asociaţie care distribuie locurile de vânzare, se asigură că numai membrii asociaţiei care respectă regulile pot să vândă acolo, asociaţie care deschide şi închide piaţa. A închide piaţa înseamnă că fiecare expozant îşi curăţă cu grijă locul, strânge gunoaiele şi le pune la locurile destinate, spală trotuarul unde a stat (!), în aşa fel încât, la ora 4 după-amiaza, nici măcar nu poţi crede că acolo au fost zeci de expozanţi şi sute de cumpărători cu numai câteva ore înainte. Nu poţi deveni membru al asociaţiei dacă nu locuieşti în zonă, nu produci cu măcar 30% componente achiziţionate local şi nu respecţi regulile de igienă şi producţie. Într-o săptămână ai măcar şapte pieţe în zonă. Cea de luni se ţine într-o comună şi este specializată pe carne. Cea de marţi în altă comună şi este specializată pe brânzeturi sau vinuri, sau vegetale tot ce poate produce o mică fermă.

M-am întors la statistici. În Italia, aceste pieţe desfac 7% din producţia totală de vegetale, produse lactate, carne, mic mobilier, vin şi produse casnice. Cam 70 de miliarde de euro pe an! În Franţa, 3-5% din populaţie este ocupată cu producţia şi desfacerea acestor produse în pieţele ţărăneşti – aproape un milion de persoane. În Marea Britanie e şi mai şi – sunt peste 5.000 de pieţe ţărăneşti care desfac 10% din PIB...

Dar să vezi oamenii care fac şi vând aceste minuni...