Vad ca dupa euforia galagioasa, de la „revelionul integrarii“, au si aparut „euroscepticii“. Moda importata si ea din Occident? Tendinta autohtona a unora de a vrea sa fie „interesanti?“ Sau luciditate? Caci, categoric, Uniunea Europeana nu e un El Dorado. Nu curg nici lapte, nici miere, prin ea. Si nu e exclus ca, pe lânga avantaje ale integrarii, sa existe si unele neajunsuri sau pierderi pe care guvernul Tariceanu a avut grija sa le treaca sub tacere.
Eu nu ma numar printre „eurosceptici“. Cred ca aderarea noastra la Uniunea Europeana era unica optiune inteligenta pe care o puteam face. Dar nu ma numar nici printre „euroentuziastii“ specializati in clisee roz. Nu cred ca integrarea noastra in UE va fi lipsita de probleme si de dificultati. Ma socotesc, as zice, printre „eurooptimisti“.
Ne-am fi putut dezvolta si in afara Uniunii Europene, zic unii „eurosceptici“, si ne dau exemple de tari prospere care nu s-au alaturat proiectului european. Argumentul mi se pare fals, bazat pe prezumtii care nu rezista la o analiza serioasa. Ne putem compara, oare, noi, cu situatia Elvetiei sau a Norvegiei? In plus, „euroscepticismul“ nostru, neglijabil deocamdata din fericire (dar nu de neglijat, caci el poate face prozeliti) comporta alte riscuri, dupa parerea mea, decât „euroscepticismul“ din unele tari occidentale.
Sa ma explic. Pentru noi, apropierea de Occident, mai exact de valorile occidentale, e vitala. N-am fost niciodata de parerea celor care idealizeaza Occidentul, socotind ca tot ce se afla la Vest este bun, pozitiv, demn de urmat, si tot ce se afla la „portile Orientului“, adica la noi, este rau, negativ, bun doar sa fie lepadat la pubelele istoriei. Imi displace si ideea unora ca trebuie sa „intram in Europa“ fara bagaje spirituale, ca intr-un hotel unde s-ar cuveni sa ne lasam la receptie amintirile si traditiile. Nu cred ca integrarea europeana e o operatie de spalare a creierelor. Scopul nostru nu poate fi decât acela de a fi „europeni“ si „români“ in acelasi timp. Am spus-o mai demult, perspectiva de a fi niste „europeni de nicaieri“ mi se pare stupida si sinucigasa. Toti europenii vor trebui sa fie, cred eu, „de undeva“. Din Germania, din Franta, din Spania sau din România.
Dar trebuie sa recunoastem ca „modernitatea“ a fost in Europa o creatie a Occidentului. Datorita unor imprejurari, pe care nu e cazul sa le detaliez acum, noi, românii, am fost tinuti departe de modernitate. Si am prelungit feudalismul, in timp ce el devenise o amintire in Occident. Nu e nici un secret ca boierii nostri mai purtau pe la inceputul secolului al XIX-lea giubele turcesti, ca primul pian a fost adus in principate abia in al treilea deceniu al aceluiasi secol si ca Ateneul român a fost proiectat de un arhitect francez. Apropierea noastra de Occident, inceputa cu nici doua secole in urma, a fost, apoi, in mod brutal curmata si deturnata de comunism, când „lumina“ trebuia sa vina „de la Rasarit“, cum suna un slogan din anii ’50. Iata de ce pentru noi Uniunea Europeana e mai mult decât un proiect continental. E o sansa de a ne apropia de valorile occidentale, cu care tarile occidentale sunt familiarizate demult. E o sansa de a scapa de vechi complexe si frustrari care si astazi fac parte din psihologia noastra. E o sansa de a ne intelege mai bine „specificul“, traditiile care merita sa fie pastrate si continuate. E o sansa de a armoniza valorile reale ale civilizatiei noastre cu valorile civilizatiei apusene. E o sansa de a rezolva, in sfârsit, conflictul vechi dintre traditionalism si modernism. Pe scurt, e o sansa de a ne clarifica mai bine si propria identitate nationala.
Cum o vom folosi? Daca ma gândesc la politicienii nostri, am niste indoieli. Dar imi spun ca ei nu sunt singuri in România.
