În stagiunea teatrală 2012-2013, regizorul american Peter Schneider, care a fost 17 ani directorul lui Disney Production, va monta la Naţionalul din Craiova piesa „Hotel Baltimore“. Stagiunea TNC se va redeschide pe 16 septembrie cu spectacolul „O noapte furtunoasă“.
În interviul de mai jos, managerul-director general al Naţionalului din Craiova, Mircea Cornişteanu, a prefaţat pentru GdS noua stagiune teatrală 2012-2013.
I.J.: Spectacolul „O noapte furtunoasă“, în regia dumneavoastră, ar fi trebuit ca în perioada 26 – 31 august să fie susţinut de TNC la Seul, dar deplasarea s-a anulat. De ce n-aţi mai plecat?
M.C.: După ce şi-au făcut socotelile, partenerii noştri coreeni şi-au dat seama că nu au suficienţi bani pentru a plăti această deplasare a TNC la Seul şi ne-au înştiinţat în urmă cu o lună şi jumătate despre anularea invitaţiei. Nu îşi pot permite să plătească transportul decorurilor, care costă enorm, de ordinul de zecilor de mii de euro. Transportul se face numai cu vaporul, într-un container, şi durează destul de mult, aproape două luni.
I.J.: Pe 16 septembrie, acest spectacol deschide stagiunea teatrală 2012-2013. Ce urmează?
M.C.: Pe 16 septembrie e o deschidere simbolică. De ce? Deoarece toată luna septembrie nu vom juca decât acest spectacol de la deschidere, „O noapte furtunoasă“, a cărui premieră a avut loc în noiembrie anul trecut. Toată luna septembrie vom repeta la o „O scrisoare pierdută“, tot în regia mea, care are premiera pe 2 octombrie, spectacol care va fi prezentat şi în Săptămâna Caragiale, în perioada 9-14 octombrie.
Opt spectacole în Săptămâna Caragiale la TNC
I.J.: Aş vrea să stăruim asupra acestui eveniment, Săptămâna Caragiale.
M.C.: Am proiectat încă de anul trecut această săptămână dedicată omagierii lui Caragiale din acest an. Teatrul nostru va prezenta, pentru a doua oară în istoria sa o Integrală Caragiale, adică toate cele cinci piese ale marelui dramaturg. Integrala a mai fost făcută în anii ’80 de TNC cu toate cele patru comedii regizate de mine şi „Năpasta“ pe care a montat-o atunci regizorul Mihai Manolescu. Mie nu-mi place această piesă şi nu ştiu s-o pun! În ediţia din acest an a Integralei vom prezenta un spectacol (cu „Năpasta“ – n.r.) mai vechi al Naţionalului din Craiova, montat de Kincses Elemer în 2002 şi care încă este în repertoriul nostru curent. „Noaptea furtunoasă“ şi „Scrisoarea pierdută“ vor fi regizate de mine, „D’ale carnavalului“ este montată de regizorul Alexandru Berceanu (premiera a avut loc în mai 2012), iar „Conu’ Leonida…“ e regizat de Diana Dragoş şi a fost pus în scenă în primăvara anului trecut în cadrul primului concurs de proiecte regizorale organizat de teatrul nostru. Pe lângă aceste cinci spectacole ale noastre, Săptămâna Caragiale va cuprinde şi două spectacole noi ale Teatrului Naţional din Bucureşti: unul este bazat pe opera lui Caragiale şi este un spectacol de teatru-dans făcut de celebrul coregraf Gigi Căciuleanu, celălalt fiind un spectacol realizat de Alexandru Dabija, bazat pe alte scrieri decât piesele propriu-zise ale marelui dramaturg. Aşadar, vom avea şapte spectacole diferite, astfel încât iubitorii de Caragiale vor putea să vadă la Craiova atât pe Caragiale dramaturgul, cât şi pe cel care inspiră, prin opera lui, şi altfel de lucrări de teatru. N-aş vrea să omit al optulea spectacol, şi anume un spectacol inspirat după poezia lui Caragiale, care este creat de Tudor Gheorghe („Nu se poate cu de toate“ – n.r.).
I.J.: Primul dumneavoastră spectacol pe care l-aţi montat pe scena TNC a fost „O scrisoare pierdută“, director al teatrului fiind pe atunci Amza Pellea… Să înţeleg că marele Amza v-a dat primul imbold spre lumea lui Caragiale?
M.C.: Nu e chiar aşa, dar a fost, aş putea spune, şansa carierei mele de regizor şi, evident, mi-a confirmat că apetitul meu către Caragiale are şanse să devină vizibil prin spectacole. Cum s-au petrecut lucrurile? Amza, oltean, stabilit în Bucureşti, a fost numit director al TNC odată cu inaugurarea noului sediu, în 1973… Oltenii au dorit să aibă director un oltean reprezentativ, lucru de înţeles. Amza n-a stat însă în funcţia de director decât un an şi câteva luni, martie 1973 – septembrie 1974. Eu, bucureştean prin naştere, am fost repartizat ca regizor stagiar la Craiova, în vara lui 1973. Amândoi făceam naveta Bucureşti – Craiova, Craiova – Bucureşti şi uneori mergeam împreună cu trenul. Adesea discutam despre teatru şi Amza a simţit că din discuţiile noastre, care întâmplător au ajuns şi la „O scrisoare pierdută“, se desprinde un fir de idee care i s-a părut interesant… Şi, la un moment dat, după mai multe discuţii, mi-a zis cam aşa: „Ia fă-o, măi puştiule!“. Ei bine, am făcut spectacolul, premiera fiind în aprilie 1974, şi spectacolul a avut succes. Acesta a fost primul meu spectacol pe scena TNC. Cred că Amza a fost puţin nebun atunci când m-a pus să-l fac…
I.J.: De ce?
M.C.: Păi, mi-a încredinţat mie, proaspăt absolvent, să montez o capodoperă, eu nefăcând până atunci nici un spectacol important. Şi mi-a dat să fac acest piesoi, ca să zic aşa. Amza mi-a pus la dispoziţie toată logistica teatrului şi pe cei mai buni actori ai momentului: Ion Pavlescu (Caţavencu), Vasile Cosma (Cetăţeanul turmentat). Cum spuneam, spectacolul a ieşit bine şi astfel am intrat cu dreptul în Teatrul Naţional din Craiova. După premiera din 1974, am mai făcut trei variante ale „Scrisorii…“, iar cel de acum – care va avea premiera în octombrie – fiind cea de-a cincea. De fapt, succesul acelui Caragiale din 1974 m-a determinat să tot montez piese ale marelui dramaturg şi să mă îndrăgostesc din ce în ce mai tare de el. Eu îl iubeam dinainte… Am urmat liceul din Bucureşti care-i poartă numele, apoi Institutul de Teatru „Caragiale“. Între liceu şi facultatea de teatru am făcut, timp de cinci ani, şi Facultatea de Filologie, perioadă în care am învăţat mult despre Caragiale şi l-am descoperit sub nenumărate faţete, pe care ulterior, ca regizor, am încercat să le pun în valoare…
I.J.: Printre acestea şi corespondenţa lui Caragiale care v-a inspirat un spectacol-colaj, „Al matale, Caragiale“ (1983)…
M.C.: „Al matale, Caragiale“ este primul spectacol bazat pe corespondenţa lui Caragiale din întreaga istorie a teatrului românesc, după ştiinţa mea. Şi mă bucur că eu am fost cel care a montat acest original spectacol.
Regizorii Schneider şi Wisniewski, invitaţii TNC
I.J.: Ce alte premiere cuprinde stagiunea 2012 – 2013 de la TNC?
M.C.: Imediat după Săptămâna Caragiale, pe 17 octombrie, încep repetiţiile la „Macbeth“ de Shakespeare, piesă care nu s-a montat la Craiova din 1976. Regia aparţine unuia din marii regizori europeni, polonezul Janusy Wisniewski, de două ori laureat cu premiul pentru regie la Festivalul de la Edinbugh. Premiera este fixată pentru 22 decembrie anul acesta.
Urmează un spectacol al unui regizor american Peter Schneider. E suficient să spun că Schneider a fost timp de 17 ani directorul lui Disney Production, dacă vă spune ceva numele ăsta! E vorba de cunoscutele filme de animaţie Disney. A produs, printre altele, celebrul „Regele Leu“ (în engleză, „The Lion King“) de pe Broadway, cu care a luat Premiul Tony, un musicall care se joacă în toată lumea sub diferite variante.
I.J.: De la Walt Disney la Naţionalul din Bănie! Cum l-aţi „racolat“ pe marele Schneider să monteze la Craiova?
M.C.: L-am cunoscut în urmă cu doi ani când a venit în România cu un spectacol făcut în Italia. Spectacolul mi-a plăcut enorm şi de atunci l-am tot bătut la cap să vină la Craiova. De altminteri, l-am invitat cu acest spectacol şi anul trecut. A fost în noiembrie la Craiova, cu spectacolul italian pe care îl văzusem eu la Bucureşti. Se cheamă „My Life with Men… and Other Animals“ şi e jucat de o mare actriţă italiană, Maria Cassi.
Peter a văzut câteva spectacole ale teatrului nostru, a cunoscut actorii şi s-a declarat de acord să monteze un spectacol în stagiunea 2012-2013. Începând cu 7 ianuarie 2013, Schneider va monta la TNC o piesă americană propusă de el, „Hotel Baltimore“, de Lanford Wilson. Premiera cu „Hotel Baltimore“ ar urma să fie la sfârşitul lunii februarie.
După Schneider vor mai fi la TNC şi alte spectacole importante. Laszlo Bocsardi, cel care a regizat „Caligula“, va monta o piesă maghiară excepţională, „Familia Toth“, de István Örkény. După care, cel care va câştiga Concursul de proiecte pentru tineri regizori, ediţia a III-a, va monta în toamna anului 2013 un spectacol pe scena TNC. Concursul constă în prezentarea scrisă a unei concepții regizoral-scenografice în vederea montării unui spectacol, data limită de depunere a propunerilor fiind 31 octombrie 2012, iar rezultatul va fi comunicat pe 15 decembrie. În stagiunea trecută, câştigătoarea acestui concurs (din 17 proiecte depuse), Catinca Drăgănescu, a montat spectacolul „Fotoshop“, premiera fiind în iunie 2012. Ca să încheiem acest capitol, adaug că şi eu voi monta anul viitor un spectacol, dar nu m-am hotărât încă asupra piesei.
I.J.: Vorbiţi-mi despre participările TNC la Festivaluri interne şi internaționale.
M.C.: Pentru perioada ce a rămas din acest an, nu avem invitaţii la festivaluri internaţionale. Spectacolul „O furtună“, regizat de Silviu Purcărete, a fost la festivaluri internaţionale de teatru desfăşurate în această vară la Varna, Gyula şi Gdansk. Adaug şi faptul că spectacolul regizat de mine, „O noapte furtunoasă“, a participat la cea de-a X-a ediție a Festivalului Comediei Românești (festCO) de la Bucureşti, festival la care Cerasela Iosifescu, interpreta Vetei, a primit premiul pentru cea mai bună interpretă a unui rol feminin. Acest spectacol va mai putea fi văzut şi de spectatorii din Oradea, TNC fiind invitat la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea (octombrie), iar în noiembrie, în Capitală, la cel mai important – Festivalul Naţional de Teatru. Totodată, un alt spectacol al TNC, „Unde-i revolverul?“, în regia subsemnatului, a fost invitat la un festival de dramaturgie maghiară la Odorheiul Secuiesc, pe 24 octombrie.
Strungar, profesor, regizor, manager
I.J.: Am înţeles că prima admitere aţi susţinut-o la Institutul de Arte Plastice din Capitală. Este reală informaţia, aţi vrut să vă faceţi… pictor?
M.C.: Este reală informaţia, dar e incompletă. Nu am vrut să mă fac pictor… Sunt un antitalent perfect la desen! Am vrut să mă fac critic de artă, am dat admitere la Istoria şi Teoria Artei, o secţie a Institutului de Arte Plastice. Din fericire, n-am reuşit. Apoi am dat admitere la Filologie, deoarece atunci nu se dădea admitere la teatru. Eu am vrut să fac teatru, să fiu actor, dar nu am o dicţie foarte potrivită pentru cea de actor. Şi domnul Mihai Dimiu, Dumnezeu să-l ierte, cel care se ocupa de pregătirea viitorilor candidaţi la Institutul de Teatru, mi-a spus că nu am şanse să intru decât dacă reuşesc, în timp, în câţiva ani, să-mi corectez dicţia. Cum teatrul îmi plăcea enorm, am ales regia de teatru. Între timp, am fost strungar la Uzinele 23 August… După ce am căzut la Institutul de Arte Plastice, am lucrat un an la amintita uzină din Capitală şi m-am calificat strungar-caruselist. A fost o experienţă de viaţă absolut excelentă şi profitabilă. Nu regret deloc acea perioadă.
I.J.: După strungăria de la 23 August, aţi urmat Facultatea de Filologie de la Cluj.
M.C.: Doar primii trei ani de facultate i-am urmat la Cluj, coleg fiind cu Ana Blandiana, Ion Vartic, Mircea Muthu, Gheorghe Pituţ şi alte nume mari ale literaturii române. Ultimii doi ani i-am făcut la Bucureşti, apoi am fost doi ani profesor de română şi istorie la ţară, în comuna Independenţa, satul Vişinii, judeţul Călăraşi. Pe repartiţie scria Independenţa Vişinii… Are şi vişina, se pare, independenţa ei!
Visul meu era, repet, teatrul, dar n-am putut să dau admitere la IATC deoarece în primul an, când am terminat Filologia, repartizarea noastră se făcea după data admiterii la IATC şi nu am obţinut de la secretariatul Facultăţii de Filologie diploma de bacalaureat. Şi uite aşa, am pierdut un an. În anul următor, 1968, nu s-a dat admitere la IATC. Abia în 1969 am dat admitere la IATC, am reuşit, iar în 1973 am absolvit Facultatea de Teatru a IATC, ca regizor, la clasa lui Radu Penciulescu.
Tudor Gheorghe şi Cornişteanu au refuzat certificatul de revoluţionari
I.J.: Aţi făcut, într-un fel, şi politică: în decembrie 1989 aţi fost pe „baricadele“ Revoluţiei la Craiova, apoi aţi fost printre fondatorii Partidului Liber-Schimbist. Oferiţi-mi câteva detalii despre participarea dumneavoastră la Revoluţie.
M.C.: N-am fost pe baricade! În primul rând că la Craiova n-au existat baricade. Am fost în grupul celor 22 de oameni (sau 21) care, înainte de căderea lui Ceauşescu, aşteptam pe scările Consiliului Judeţean Dolj de astăzi, pe atunci Comitetul Judeţean de Partid, să fim primiţi de primul secretar, Ion Traian Ştefănescu. Eram pe scările din faţă, de la coada calului statuii, iar Piaţa era plină de lume. Noi, grupul acela, voiam să-i prezentăm primului secretar nişte doleanţe ale poporului, să le zicem. Aşteptam pe scări, Ceauşescu, repet, nu fugise încă, iar de pe acoperişul magazinului Mercur, doi inşi ne filmau. N-am mai apucat să intrăm la Ion Traian Ştefănescu… Fac o paranteză: Ion Traian Ştefănescu este un om pe care l-am respectat şi pe vremea aceea şi pe care îl respect şi acum pentru verticalitatea sa. E adevărat, am avut şi atunci un mare respect pentru el. Era unul din puţinii activişti de partid care avea curajul să-şi respecte cuvântul dat şi se lupta pentru ceea ce a spus şi a hotărât. Cum ziceam, n-am apucat să intrăm la Ion Traian Ştefănescu deoarece s-a anunţat fuga lui Ceauşescu şi a început nebunia. Toată lumea a dat năvală în sediul Comitetului Judeţean de Partid, am intrat şi eu acolo împreună cu Tudor Gheorghe. El a fost luat de pe stradă de mulţime, n-avea nici o treabă… Când s-a anunţat fuga lui Ceauşescu, lumea l-a recunoscut şi l-a adus în triumf acolo!
I.J.: Tudor Gheorghe a avut, dacă nu mă înşel, un rol de conducător în acele ore fierbinţi de după fuga lui Ceauşescu…
M.C.: Nu-i adevărat, n-a avut nici o funcţie. Eu am avut una. Împreună cu el, am apărut primii în balconul Comitetului Judeţean, am zis fiecare câteva vorbe, după care şi el, şi eu am plecat de acolo, scârbiţi de ce se petrecea… Erau sute de oameni în cele două săli de şedinţe, fiecare încerca să dea proclamaţii către popor, fiecare voia să-i fie trecut numele şamd. Şi nu vreau să mai spun cine era pe acolo şi „combătea“ alături de revoluţionari!
I.J.: Totuşi, cine era?
M.C.: Îi cunoşteam foarte bine şi ştiu cu ce se ocupau. Cu orice, în afară însă de dorinţa de a cădea Ceauşescu, de a da o lovitură regimului lui Ceauşescu! Scârbiţi, noi, Tudor şi cu mine, am plecat din sediu… Ne-am reîntors spre seară, am intrat din nou în sediu. Era sediul FSN-ului, iar cel care se instalase acolo, Nisipeanu, m-a întreabt pe mine dacă nu vreau să organizez ceva la municipiu, sediul primăriei… Primăria era goală, toată lumea era la FSN-ul din actuala prefectură. M-am dus la primărie cu câţiva oameni şi m-am implicat în organizarea continuării activităţii de acolo.
I.J.: Au fost şi câţiva actori alături de dumneavoastră în acele evenimente?
M.C.: Nu… Nataşa Raab a apărut, la un moment dat, în balconul de la prefectură. Atât… Dar nici un actor n-a fost alături de mine în FSN-ul municipiului, unde am fost ales vicepreşedinte. Mi s-a propus să fiu preşedinte, dar am refuzat, deoarece aveam treabă şi la teatru.
I.J.: Aveţi, presupun, certificat de revoluţionar…
M.C.: Nu! Şi sunt mândru de asta. Şi eu, şi Tudor Gheorghe am refuzat să primim certificate de revoluţionari. Mi se pare o mizerie! Să profiţi de o conjunctură pe care n-ai provocat-o tu, dar, ajuns pe val, să profiţi de ea.
I.J.: Vorbiţi-mi despre acel partid pitoresc din România, Partidul Liber-Schimbist (PLS), al cărui membru fondator aţi fost.
M.C.: În acea perioadă de după Revoluţie au apărut sute de partide. Evident, PLS a apărut inspirat din Caragiale şi a fost, într-adevăr, o pată de culoare care, la vremea aceea, a fost foarte apreciată, ca şi organul lui de presă, numit „Răcnetul Carpaţilor“, din care au apărut câteva zeci de numere. Am fost iniţial vicepreşedinte al PLS, iar ulterior, după suspendarea preşedintelui Ştefan Cazimir, am devenit preşedinte interimar. Ce s-a întâmplat? De fapt, Ştefan Cazimir a fost declarat membru abandonat, conform statutului PLS (aceasta era sancţiunea prevăzută în statutul PLS) deoarece el, după ce a fost ales în primul parlament provizoriu în calitatea lui de preşedinte al PLS, a trecut la Partidul Social Democrat (PSD). Şi-a dat seama că de pe listele PSL nu ar fi putut să intre în parlament. Şi fiindcă ne-a trădat, a fost abandonat de partidul nostru şi, în acest context, eu am devenit un fel de preşedinte interimar, ca să-i spunem aşa. Partidul a dispărut deoarece nu avea fonduri suficiente pentru a continua activitatea. Am avut foarte mulţi simpatizanţi, printre care şi pe tatăl Atleţei Sale Regale, Principele Radu al României, profesorul universitar Renee Duda (de la Iaşi), Octavian Andronic şi alţii.
I.J.: Având în vedere „fierberea“ politică din România de azi: nu credeţi că ar fi necesar un partid de tipul PLS, adică unul care să facă o politică fără încrâncenare…?
M.C.: Nu… Nu de tipul PLS, un partid care a fost o invenţie a acelor vremuri şi potrivit cu acele vremuri de după Revoluţie. Cred însă, fără îndoială, că în partidele actuale ar trebui să existe oameni de calitatea celor care au fondat PLS, care nu au intrat în politică de dragul propăşirii individuale, ci pentru instaurarea unei atmosfere destinse în viaţa politică.
I.J.: Care vă sunt hobbyurile, domnule Cornişteanu? Maşinile?
M.C.: Îmi plac, într-adevăr, maşinile. Şi când am avut posibilitatea mi-am cumpărat câteva. Am trei maşini: o maşină de teren (Nissan Pathfinder), o limuzină (Renault Laguna)… Şi am şi un Porsche Boxster! Dacă am putut acum, la bătrâneţe, să-mi permit o maşină de fiţe, de ce nu? L-am luat la mâna a doua şi nu să agăţ gagici – am fost destulă vreme gagicar! – ci pentru că, pur şi simplu, îmi place viteza, mai ales când îmi flutură cele câteva fire de păr care mi-au mai rămas. De gagici m-am lăsat… şi de o bucată de vreme mi-am găsit fericirea în muncă…
