Văduv, sărac, paralizat şi abandonat de copii, un bătrân, de 73 de ani, din Craiova mai are o singură dorinţă: iertarea. Apoi va merge la azil, să-şi ispăşească păcatele de a fi trăit o viaţă pentru familia sa.
Intră pe uşă cu greutate, abia târându-şi ghetele, şovăind a bătrâneţe şi boală. Şi nici nu apucă să se aşeze bine pe un scaun, că-l podidi plânsul. Mai venise aici o dată. Acum trei ani, când îi plecase băiatul de acasă. Şi crezuse atunci că, dacă poliţia nu rezolvase nimic, un anunţ în ziar îl va îndupleca să se întoarcă. Fără izbândă, însă. Ba, mai mult, acum câteva luni, l-a părăsit şi fiica. De disperare, de singurătate şi de teama că va închide ochii fără un suflet aproape, bătrânul a mai venit şi acum. Mai face o încercare, şi-a zis când a plecat anevoie de-acasă, mai speră o dată că sângele îi va chema pe copii înapoi. Dacă nu, îi mai rămâne o singură speranţă: azilul. „N-am vrut şi n-am crezut niciodată că o să ajung aici“, începu bătrânul jelania, rostind cuvintele rar şi spart. „M-a durut inima când a plecat Virgil. Cu vremea însă, chinul s-a mai domolit. Măcar îmi rămăsese fata acasă, să mai aibă grijă de mine. Dar acum a plecat şi ea. Am rămas ca vai de capu’ meu, singur, văduv, paralizat, să nu aibă cine mă îngropa. Asta a mai rămas din mine şi din familia frumoasă care am fost…“, înnodă bătrânul cu lacrimi şi oftaturi durerea celor din urmă ani.
O familie fericită
Până în ’89, Ion Grăsune a fost un bărbat fericit. Controlor de calitate la fabrica 7 Noiembrie, însurat cu o femeie frumoasă şi tată a doi copii, el se considera realizat: mulţumit atât de slujba sa, cât şi de viaţa de familie. Trăia decent, într-un apartament cu trei camere în cartierul Rovine, iar armonia era aceea care domnea în casa lui. Copiii – doi, un băiat şi o fată – creşteau frumos. Erau buni la şcoală, le plăcea să înveţe. Cât despre educaţie, doamna Grăsune a fost profesoară desăvârşită: îşi înzestrase copiii cu respectul faţă de muncă şi viaţă şi cu un bun-simţ ireproşabil, lucruri obişnuite în familiile cumsecade de atunci, dar atât de rare mai târziu…
Pe măsură ce anii treceau, Grăsune se convingea tot mai mult că norocul era de partea sa. Iar când îşi privea odraslele – plecate deja pe drumul realizărilor – ochii i se umezeau de emoţie şi fericire: amândoi luaseră la licee foarte bune, Virgil devenind chiar cel mai bun din promoţia sa. Patru ani mai târziu, fata era studentă la Electrotehnică, iar băiatul visa la Marină, la Constanţa. De-acolo, din poziţia sa de cap de familie, Grăsune era mulţumit: viaţa sa era frumoasă şi avea să rămână la fel şi pe viitor!
După moartea soţiei s-a pensionat
În ’90, schimbările din ţară l-au bulversat rău pe controlorul de la bătrâna întreprindere comunistă. Nimic nu mai părea la fel de sigur, nici pentru el şi familie, nici pentru românii din jur. Iar în timp ce mintea i se cutremura la viitorul care se aşternea în faţa unei ţări întregi, inima lui Grăsune s-a sfărâmat la prima tragedie din viaţa sa: i-a murit soţia. A fost şocul care a destrămat toată fericirea de altădată a acestei familii. Nu deodată, e adevărat, ci în timp, în ani. „După moartea soţiei m-am pensionat… Nu mai puteam face faţă nesiguranţei de la birou şi ajunsesem la o vârstă când nici nu mă mai puteam aştepta la ceva mai bun“. Bătrânul îşi şterse a zecea oară ochii apoşi. Cu greu, căci tremuratul incontrolabil îi încetineşte orice mişcare, orice gest, cât de mic. Îşi împreună apoi în poală degetele gălbejite de vârstă şi boală. Obosise. Şi poveste era încă lungă…
La 56 de ani, pensionat şi văduv, Ion Grăsune trăia cea mai anevoioasă etapă a vieţii lui de până atunci: se simţea inutil. Bătrân. Fără nici o speranţă. Gândul la copii şi la responsabilităţile sale de tată l-a trezit într-un târziu din letargia suferinţei. S-a angajat atunci ca taximetrist. „Trebuia să-mi întreţin familia rămasă. Copiii aveau nevoie de mine. În acelaşi timp, apăruseră câteva probleme care începeau să se agraveze“, urmă bătrânul povestea.
Din doi, nici unul
Dispariţia doamnei Grăsune lăsase un gol imens în familie. Copiii au resimţit cel mai acut pierderea mamei. Iar efectele nu au întârziat să apară. Întâi, s-a creat o distanţă evidentă între ei şi tatăl lor. Apoi, cu trecerea timpului, nemulţumirile şi de o parte, şi de cealaltă au început să se accentueze. Virgil a devenit tot mai agresiv, mai nervos. Până acolo încât a început să-şi lovească părintele… Certuri, scandaluri, ameninţări din partea tatălui cu psihiatri, cu internări în spitale şi tratamente. Desigur că replicile fiului nu întârziau să vină, de fiecare dată tot mai înverşunate. „Ne certam din ce în ce mai des. La nervi, nu se mai controla şi dădea în mine. O bătea şi pe Mihaela, iar dacă încercam să intervin, plăteam scump… Nu mai conta pe unde îl apuca furia: acasă, în faţa blocului, pe stradă… O dată, m-a târât pe jos pe toată Calea Bucureşti…“.
Nimic nu mai putea fi controlat în familia Grăsune. Respectul, bunul-simţ, educaţia, dragostea – toate dispăruseră. Mai mult, deşi terminaseră studiile, copiii nu se angajaseră niciunde. Familia şi casa era întreţinută tot de tatăl lor, care, de teama de a nu fi bătut, trebuia să se gândească să le asigure copiilor şi banii de cheltuială. Taximetria l-a ajutat, dar, după o perioadă, copiii i-au cerut să vândă maşina. Grăsune a dat-o. Apoi apartamentul de trei camere. Grăsune l-a vândut şi pe acesta, le-a împărţit lor diferenţa şi s-au mutat cu toţii la două camere. Copiii erau însă departe de a fi mulţumiţi, iar chinurile lui Ion – departe de a se fi terminat.
Azilul, ultima oprire
„Acum trei ani am paralizat… Eram acasă şi mi s-a făcut rău, pur şi simplu… Probabil de la bătăi, certuri. M-au internat în spital. Iar când m-am întors acasă, la câteva zile, Virgil a plecat. Chiar de ziua lui, când împlinea 41 de ani… De atunci nu l-am mai văzut“, continuă firul istoriei Ion Grăsune.
La început, tatăl a crezut că este doar o toană a fiului, „o lecţie“ pentru bătrânul devenit neputincios. Curând şi-a dat însă seama că aştepta în zadar întoarcerea acestuia acasă. Din disperare, a mers la poliţie. Apoi la ziar. În cele din urmă, agenţii Secţiei 3 i-au spus clar, răspicat, că fiul nu vrea să-l mai vadă, că şi-a găsit altă locuinţă şi că nu va mai veni niciodată la el. S-a întors acasă resemnat. Şi-a mai pus o dată speranţele în Mihaela, singura care-i mai rămăsese. În iulie însă, acum trei luni, disperarea bătrânului nu a mai avut margini: într-una din zile, nu şi-a mai găsit nici fiica. Plecase, cu bagaje cu tot şi cu puţinii bani care mai erau în casă. Îl părăsise şi ea. Rămăsese singur. „…ca şi când n-aş fi avut pe nimeni niciodată“, îşi mişcă bătrânul anevoie buzele, în timp ce lacrimile îi curseră lesne pe cărarea săpată de mult în obraz. „Am greşit eu… poate au greşit ei… nu mai ştiu nimic. Dar să mă ierte… Ştiu că nu mai pot. Şi nici mult nu mai am… Ce mai vreau?!… Să vină la mine. Dacă nu la mine, acasă, că e a lor. Să aibă grijă de ce a mai rămas din viaţa noastră… Eu îi las acolo, dacă pe mine nu mă vor. Şi m-oi duce la azil, că mult nu mai e…“.
