Respectul demagogic şi munca absentă

Recentele mobilizări sin-dicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă“ la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi autovictimizările de tot soiul.
Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis“ în Sectorul 5, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?
Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipsesc poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar – în politică, morală, finanţe sau demografie -, facem un cult totemic din privitul la televizor.
Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil on line) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane de persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rată de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%“.
Cei retraşi din activitatea lucrativă nu vor fi găsiţi practicând contemplaţia, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sunt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 până astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.
Cei cu adevărat harnici şi productivi sunt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate“, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.
Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela murdară a politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi“ jefuiesc mai departe banul public.
Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi protecţioniste, anticoncurenţiale şi probirocratice. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari cinici, îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri pe piaţă, ci din afaceri suspecte cu statul.
Sume colosale au fost „sifonate“ prin canalele întortocheate ale bugetului pu-blic. În acest fel, puţinii bani rămaşi în vistieria statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămânând nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoinice au luat drumul Occidentului.
Pentru a-şi creşte speranţa de viaţă, românii au nevoie de legi care să stimuleze munca, să răsplătească inteligenţa şi să pedepsească atacul asupra proprietăţii private. Parlamentul, sindicatele şi televiziunile propagandistice vor înţelege atunci că respectul nu se impune cu forţa, prin tropăituri colectiviste, ci se câştigă pe bază de merit, cinste şi excelenţă individuală.