Theodor Stolojan a anunţat că va vorbi la un moment dat şi ne va lămuri asupra motivelor retragerii sale. Fără a fi confirmate oficial, motivele au fost atât de transparent transmise de consilierii săi către presă încât devin loc comun: Stolojan nu a vrut să conducă un guvern numit şi controlat de alţii. Dacă în ziua anunţării retragerii presa l-a sfâşiat şi mai că l-a făcut nebun, acum un fel de simpatie ciudată se propagă pentru Stolojan, plecând de la ideea că mai bine să te retragi de la început decât să ai probleme mai târziu. Oalele sparte sunt plătite de Emil Boc, un om care nu a apucat să fie instalat în funcţie că devine deja personificarea compromisului în politică. Deşi părea iniţial că, de data aceasta, cariera politică a lui Stolojan se încheie, eu nu aş paria pe aşa ceva. Cu cât un guvern Boc-PSD va avea probleme mai mari, cu atât lumea îşi va aduce aminte de Stolojan, tipul ăla care s-a retras înainte să se compromită. Desigur, el ne rămâne dator cu două explicaţii oficiale – ce a păţit în 2004 şi de ce s-a răzgândit acum, în mod concret -, dar lumea pare a manifesta o ciudată amnezie binevoitoare faţă de Stolojan, omul pare atât de frământat chiar şi în ciudăţeniile lui încât îţi vine să-i dai credit că s-a întâmplat ceva foarte serios, deşi refuză să spună.
Iar guvernul Boc va rata mai mult ca sigur. Alianţele electorale şi politice nu rezistă în România un mandat întreg, nu a rezistat nici alianţa din jurul FDSN după 1992, nici alianţa CDR – PD, nici cea PD – PNL – UDMR după 2004. Mai mult chiar, noua alianţă vrea să aibă structuri permanente de conducere politică, în afara guvernului, şi să ramifice aceste structuri până la nivel de judeţ. Seamănă mult cu protocoalele CDR – PD. Realitatea ne-a arătat că tocmai asemenea structuri politice ambiţioase şi complicate nu rezistă: mare parte din energia partidelor se transferă spre supravieţuirea coaliţiei, iar decizia politică paralelă celei din guvern complică procesul şi îi obligă pe miniştri unei duble subordonări. Nu e de mirare că Stolojan a dat bir cu fugiţii, deşi am fi preferat să ne explice limpede, că e de înţeles.
Deci, noua alianţă este predispusă atât de mediul politic, cât şi de propria organizare să aibă viaţă scurtă. Dar cel mai clar semn al şanselor mici pe care le are Emil Boc să reziste mult în funcţie este chiar programul de guvernare. Iniţial, părea că alianţa PD-L-PSD este o structură de criză, o căsătorie forţată, rezultată dintr-o conjunctură electorală nefericită. Asta însemna susţinere parlamentară comună pentru un guvern care să aibă obiective limitate, legate de gestionarea crizei economice. De la asta s-a ajuns la un guvern pur politic, cu organisme comune de decizie politică, un program de guvernare ambiţios şi cu puţină legătură cu criza care ne paşte. E drept că aceia care au scris programul vor să ne liniştească în punctul cel mai dureros: deficitul bugetar. Care tocmai a sărit de 3%, deci e oficial: guvernul Tăriceanu ne lasă în faţa crizei descoperiţi, fără să putem creşte cheltuielile bugetare prea mult. Programul de guvernare PD-L – PSD îşi propune un deficit de 2,5% în 2009 şi o scădere până la 0,9% în 2012 (adică atât cât era în 2005, când a devenit Tăriceanu premier). Este o intenţie lăudabilă, fără a ţine sub control cheltuielile publice riscăm să facem din criza economică un dezastru. E bine că programul anunţă reducerea cheltuielilor publice, dar e foarte zgârcit în ceea ce priveşte amănuntele despre cum se va face asta. Mai rău, imediat după acel anunţ (a se vedea pagina 4 din document) urmează nouă promisiuni care toate presupun creşterea cheltuielilor de la buget, de la bani pentru reabilitarea termică a locuinţelor, la creşterea subvenţiilor agricole şi capitalizarea EximBank şi CEC. Cum se vede, fără detalii în ceea ce priveşte reducerea de cheltuieli, dar foarte generoşi cu amănuntele când e vorba de aruncat cu alţi bani de la stat.
În aceste condiţii, cabinetul Boc nu mai este unul de criză, iar situaţia economică nu va juca un rol serios în logica politică: trebuie să ai cu adevărat sentimentul unui dezastru iminent ca să rezişti într-o structură atât de complicată cum este noua alianţă. Doar că economia se va răzbuna, criza ne loveşte, o estimare recentă spune că jumătate din companiile româneşti vor face concedieri. Când Boc şi Geoană se vor certa şi vor ajunge separat la concluzia că nu îşi pot aplica programul de guvernare (care nici nu a fost făcut serios), atunci criza va deveni importantă cu adevărat şi pentru politicieni. Vom căuta în jur un economist serios cu o imagine bună. Pariu că mai auzim de Stolojan?
