Infirmarea mai mult decât dubioasă a deciziei de neîncepere a urmării penale în cazul aspectelor de mită din Dosarul „Trădare şi spionaj“ ne arată că Parchetul General nu vrea cu nici un chip să renunţe la acuzaţiile de trădare şi spionaj într-un caz care poate fi cel mult identificat drept unul de concurenţă neloială.
Aceste acuzaţii sunt lipsite total de acoperire.
Codul Penal reglementează infracţiunea de trădare prin transmiterea de documente secrete graţie articolului 157, titlul I, „Infracţiuni contra siguranţei statului“: „Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea de documente sau de date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, se pedepseşte cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi“.
Articolul 159 defineşte astfel spionajul: „Faptele prevăzute în art. 157 săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român se pedepsesc cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi“.
Admiţând că în perspectiva licitaţiilor pentru privatizarea Electrica Muntenia, Hidroelectrica, Romaero, Avioane Craiova, Romtelecom, Poşta Română, din seifurile celor două ministere fuseseră scoase documente cu caracter secret şi livrate unor firme străine înscrise la licitaţie, acţiunea nu putea fi încadrată juridic la trădare şi spionaj decât de o minte bolnavă.
Firmele respective nu erau nici puteri, nici organizaţii străine interesate în a pune mâna pe respectivele documente pentru a submina siguranţa statului român:
a) Erau companii economice interesate, cel mult, în a obţine o privatizare în vederea câştigului şi nu pentru a lovi patria noastră dragă.
b) Erau firme occidentale. Enel, de exemplu, e cel mai puternic furnizor de electricitate din Italia. Admiţând că în posesia respectivelor companii ajunseseră documente secrete şi admiţând chiar că graţie acestora firmele respective câştigaseră licitaţiile, ele aparţinând unor ţări membre NATO şi UE, şi nu terorismului islamic sau măcar spaţiului CSI, o privatizare făcută sub preţ putea fi considerată cel mult o pagubă adusă avuţiei naţionale. În nici un caz o lovitură dată siguranţei naţionale.
Din 1990 până azi am asistat la multe diversiuni ivite în cadrul bătăliilor politice de tip dâmboviţean.
„Trădare şi spionaj“ le întrece pe toate, dovedind încă o dată infinitele posibilităţi ale politicianismului românesc în materie de mizerie.
