Până în 2007, subiectul-vedetă în materie de integrare europeană a fost „raportul de ţară“. An de an, acest document scris în limbajul de lemn european era aşteptat ca un măr copt, apoi întors de presă pe toate părţile, interpretat în toate felurile şi folosit, până la urmă, ca „armă“ în luptele politico-mediatice interne. De fiecare dată, concluzia era cam aceeaşi: „stăm prost, se duce dracului rapiţa“. Analizele riguroase au fost foarte puţine, în schimb, stările emoţionale şi adjectivele au dat buzna în comentarii şi editoriale. Cam acelaşi tip de reacţii s-au înregistrat, în 2007, pe tema „banilor europeni“. A plouat cu indignări că se pierd fonduri europene în diverse domenii, dar analizele sistematice şi periodice ale „situaţiunii“ au fost puţine şi au trecut cam nebăgate în seamă. N-avem ce face: suntem o cultură latino-balcanică, exprimarea emoţiilor (eventual, într-o formă cât mai „plastică“) este o trăsătură definitorie, n-o să avem probabil niciodată, în editoriale sau în dezbateri, argumentaţie anglo-saxonă. Asta dacă nu cumva vom fi siliţi de realitatea concretă să mai învăţăm – totuşi – şi argumentaţia, şi analiza…
Între timp – şi datorită iureşului de stări emoţionale pe care le declanşează -, tema „banilor europeni“ a devenit noua obsesie cotidiană a presei, a politicii şi, implicit, a publicului. Desigur, în acest prim an de apartenenţă la Uniunea Europeană, subiectele europene despre care se discută sunt mult mai multe decât înainte, mai ales cele de ordin „utilitar“ (despre norme şi reguli care privesc viaţa cetăţeanului, dreptul la muncă, alimentele, medicamentele, protecţia consumatorului etc.). Dar facem ochii mari cu adevărat doar când ni se vântură pe ecran sau prin ziare sume cu multe zerouri care ar urma să binecuvânteze sărmana noastră ţărişoară. Primarii, consilierii locali, micii comercianţi, pensionarii şi foştii „disponibilizaţi“ au, cred, acelaşi sentiment că bunăstarea devine posibilă la gândul că „Vestul“ ne dă o grămadă de bani pentru a ne dezvolta fermele, firmele, canalizarea, drumurile ş.a.m.d. Chiar şi pe un site de calitate precum EurActiv.ro, adresat unui public deja informat şi educat, cele mai citite articole sunt „Din 2007, fonduri UE pentru tot ce-ţi trece prin cap“ şi „Totul despre fondurile structurale“. Tema „banilor europeni“ a reuşit să focalizeze atenţia unor categorii importante de public în acest prim an de apartenenţă la UE. În acest fel, s-a creat un fel de presiune publică asupra instituţiilor şi administraţiei publice: oamenii vor să afle ce e cu aceste fonduri, cine şi cum poate beneficia de ele, ce se întâmplă concret cu banii etc. Spiritul civic – căci, în ultimă instanţă, despre aşa ceva este vorba – capătă, indirect, un nou impuls. Dincolo de efectele economice şi sociale concrete ale acestor fonduri, am putea include şi acest tip de preocupare cetăţenească tot la „câştiguri“.
Există însă şi o parte rea a „succesului“ acestei teme de pe agenda publică, dacă o punem în contextul celorlalte teme. În publicul larg, se creează impresia că „ni se dă“ ceva, că un Dumnezeu cu mânecuţe de contabil de la Bruxelles ne pune mâna în cap; pentru un popor care ani la rând întreba la cozile din faţa Alimentarei „ce se dă?“, e periculos. Pentru că riscăm să reducem integrarea în Uniunea Europeană la un proces eminamente economic: n-avem decât să-i „prindem din urmă“ în materie de dezvoltare şi nivel de trai şi gata, „suntem ca ei“. Dacă începem să gândim astfel – şi părerea mea este că deja am început -, ratăm modernizarea adevărată a ţării, care nu înseamnă numai (sau în primul rând) construcţia de poduri şi şosele, tehnologizarea fermelor de porci ori renovarea pieţelor agroalimentare. Aderarea la Uniunea Europeană şi adoptarea setului de valori europene ar trebui să ne ajute să construim o societate coerentă, mai bine educată, mai bine condusă, mai uşor de administrat. Or, mi s-a părut, în acest prim an de apartenenţă la UE, că spiritul public a fost foarte puţin preocupat de asemenea lucruri; în orice caz, mult mai puţin decât a fost preocupat de aspectele „băneşti“ ale europenizării. Nu avem, faţă de ţările dezvoltate ale UE, un simplu decalaj economic; avem un decalaj de civilizaţie, de educaţie, de performanţă. Avem un mare decalaj în materie de construcţie instituţională. Avem un mare decalaj în materie de spirit civic. Pentru a face sau reface toate acestea, e nevoie, desigur, de fonduri. Dar nu e suficient să ai bani; mai e nevoie de idei, de imaginaţie, de capacitatea de a deprinde şi de a respecta noi reguli, de alt mod de a face politică şi de multe altele. Or, dacă ni se scurg ochii de poftă după miliardele care urmează „să ne vină“ de la UE în viitorii ani, nu mai reuşim să percepem, la adevărata lor semnificaţie, relele care ne înconjoară. De exemplu, în 2007 am avut parte din plin de explozia mediatică a acestor rele: veşnicele conflicte preşedinte-premier nu arată decât că politicienii noştri nu ştiu să se comporte instituţional, ci „o iau personal“, cele două referendumuri inutile (pentru că nu au rezolvat, practic, nimic) arată că în politica noastră multe se fac doar pentru imagine (sau pentru ceea ce cred politicienii că ar fi „imaginea publică“), starea mediocră a universităţilor şi noile măsuri care pretind că „reformează“ sistemul de învăţămînt arată că am ratat investiţia (materială şi umană) în calitatea generaţiei de mâine ş.a.m.d.
Câteva ONG-uri şi câteva voci cu notorietate avertizează asupra tuturor acestor rele, dar nu sunt luate în seamă cât ar trebui nici de guvernanţi, nici de public. Toată lumea pare ocupată cu banii, cu „absorbţia fondurilor“, cu creşterea economică etc. Ceea ce nu e rău în sine, desigur. Dar e puţin, e prea puţin pentru a putea spera că, în anii următori, România va deveni nu doar o ţară cu o creştere economică notabilă, ci şi o societate coerentă şi aşezată, în care valorile europene nu sunt simple cuvinte puse pe hârtie. După primul an de UE, încă târâm după noi „spiritul vechi“, chiar dacă – indiscutabil – lumea românească se schimbă într-un ritm rapid. Societatea în ansamblu va deveni mai bună şi mai stabilă atunci când nu ne va mai interesa câţi bani „ne dă UE“, ci cum ştim să-i folosim mai eficient în favoarea binelui public. Iar asta se va întâmpla pe măsură ce membrii societăţii vor fi mai bine educaţi şi vor asimila mai profund acele valori despre care, deocamdată, ştim doar să vorbim frumos la ocazii festive.
Mircea VASILESCU
