In ultima vreme, multe ziare locale sau centrale consacra spatii ample deficientelor unor sectoare importante ale societatii, cum ar fi justitie, invatamânt, sanatate etc. si subliniaza necesitatea unor reforme structurale si de profunzime. Dar când este vorba de materializarea unor astfel de reforme, inertia, stupiditatea, interesele individuale sau de grup fac ca reformele necesare sa moara inainte de a se naste.
Zilele trecute am citit in presa locala unele note cu privire la coruptia din invatamântul superior; nu-mi propun sa analizez problema, s-o confirm sau s-o infirm. Cel putin pentru moment. Vreau doar sa va povestesc cum era facultatea pe vremea mea.
Facultatea de Matematica din Iasi si-a definit personalitatea in timpul si sub indrumarea lui Spiru Haret, datorita profesorului Alexandru Myller, revenit in tara dupa un stralucit doctorat in matematici sustinut la Göttingen, sub conducerea unuia din cei mai profunzi matematicieni din toate timpurile, David Hilbert. In afara de o solida pregatire matematica, Alexandru Myller a venit cu câteva idei privind organizarea unui invatamânt matematic, pe care le-a implementat scolii matematice iesene si elevilor sai. Dupa dânsul, un profesor trebuia sa fie in egala masura un specialist si un om de cultura. Studentul este elementul principal al procesului de invatamânt; el trebuie ajutat sa inteleaga lucrurile fundamentale si nu sa fie sufocat cu amanunte, care oricum vor fi uitate. La curs, profesorul trebuie sa prezinte studentului ceea ce acesta trebuie sa stie, si nu sa demonstreze cât de multe stie el. Activitatea facultatii trebuie sa se caracterizeze prin cinste, corectitudine, respect si intelegere reciproca. Acest spirit l-am simtit atât in cei cinci ani de facultate, cât si in cei sase ani in care am avut cinstea sa fiu acolo asistent. As aminti ca profesorul Myller a cumparat din banii lui o mica mosie pe care a donat-o Universitatii, pentru ca produsele agricole obtinute din exploatarea ei sa fie utilizate de cantina studenteasca. Tot din banii lui, si cu sacrificii enorme, a infiintat o biblioteca de specialitate (care in curând va deveni centenara), care poarta azi numele de „Seminarul Matematic Al. Myller“, si care, pâna prin 1970, era considerata una din cele mai complete biblioteci de specialitate din lume. Organizarea era dupa modelul Seminarului Matematic din Göttingen; fiecare aveam cheie si puteam intra la orice ora din zi sau din noapte. Daca luai acasa o carte, te treceai singur intr-un registru si te descarcai când o aduceai. In 50 de ani s-au pierdut doar sapte carti; doua de catre un mare matematician român, care, in urma incidentului, a trebuit sa se mute in alt centru universitar. (Am incercat sa organizez si la Craiova un Seminar dupa acelasi model; n-a mers.)
Profesorii mei, scoliti in marile universitati europene, erau in acelasi timp oameni de cultura si extrem de apropiati. Am gasit la ei multe raspunsuri in incercarile mele timide si nu total reusite de a-mi forma o sumara cultura generala. Nu aveam vacanta de Craciun, dar mergeam la ei acasa cu Plugusorul; desi era un gest care putea fi condamnat oficial si politic, toti ne primeau si ne asteptau; incepând de la marele academician Octav Mayer pâna la asistentii tineri. In cinci ani de facultate n-am auzit de cuvântul „pila“; si nici dupa aceea. Sunt sigur ca daca un coleg ar fi primit mita la un examen ar fi fost imediat dat afara din facultate. E adevarat ca salile de lectura de la facultate si de la camine erau mereu pline. Nu stiu daca din cauza ca nu se stia inca de pile sau fiindca studentii erau interesati sa invete, nu sa ia examenul.
Atmosfera de incredere si respect reciproc in care am functionat ca asistent a fost cu adevarat incredibila. Va voi da câteva exemple. Odata l-am ajutat pe un absolvent, amic de-al meu, sa-si elaboreze lucrarea de licenta, fara sa am acest drept; l-am ajutat, nu i-am scris-o eu. M-a chemat la el unul din profesorii mei, membru al Academiei, mi-a dat un cec in alb ca sa incasez pe el suma de bani de care aveam nevoie si sa-i inapoiez când oi putea, dar sa nu mai fac astfel de lucruri. A venit odata la seminar academicianul Mayer (mare matematician, mare om de cultura, pianist desavârsit, de o moralitate si un prestigiu indiscutabile, elev al prof. Myller, si care tinea niste cursuri cristal; intelegeai tot, desi materia era arida). Asistenta, frumoasa, tânara si iubitoare de cele lumesti, a facut un seminar varza, ca de obicei. Domnul Mayer si-a dres glasul si i-a spus: „Tovarasa, de mâine sa-ti cauti alt loc de munca“. Si asa s-a intâmplat.
Decanul m-a chemat intr-un an sa fac programul orar al facultatii. Mi-a spus sa fac programul pentru studenti si nu pentru profesori. In afara de cei câtiva venerabili dascali sa nu tin cont de pretentiile nimanui. Când i-am prezentat programul, a intrat in cabinet o profesoara nervoasa fiindca i-am pus cursul la opt dimineata si ea nu vine la o asemenea ora. Am inghetat, asteptând reprosurile decanului. Decanul a privit-o si i-a spus: „Nu-i nimic; o sa gasim noi pe cineva sa tina cursul in locul dumitale“. Pentru concursul de admitere, decanul m-a chemat impreuna cu un coleg mai in vârsta si ne-a cerut sa venim a doua zi de dimineata cu doua probleme. Nici nu s-a pus problema ca am fi putut comercializa subiectele.
Asa era facultatea mea, care mai purta inca amprenta seriozitatii lui Haret si amprenta demnitatii intelectuale si morale a celor doi „nemti“: Alexandru Myller si Octav Mayer. Cu timpul, lucrurile s-au deteriorat; din cauza climatului politic. Si in invatamânt, si nu numai. La Craiova, la admitere, veneam dimineata la ora 4.00 cu cinci variante de subiecte. Si precautia nu era deloc inutila. Un caz celebru s-a intâmplat la o importanta institutie de invatamânt superior din Capitala, unde cei doi chemati sa faca subiectele au propus o problema cu sapte puncte. Comisia a eliminat ultimele doua. Au fost totusi multi candidati care au prezentat si rezolvarea celor doua puncte care nu mai figurau in enunt.
Pentru cei mai tineri, repet intâmplarea relatata de Arghezi. Locotenent fiind in primul razboi mondial, noaptea s-a sunat alarma. Soldatii, buimaci de somn, au iesit din transee, fiind intâmpinati de rafale de mitraliere si s-au intors. Arghezi le-a reprosat. „Trag nemtii cu mitralierele“, au ripostat soldatii. „Da’ ce, noi n-avem mitraliere?“ „Avem, dar n-avem nemti“.
Cam de multa vreme, si mai ales in ultimul timp, si in diverse domenii, in politica, administratie, justitie, invatamânt etc. nu prea avem „nemti“. Intelegând prin aceasta, figurativ, oameni onesti, competenti, seriosi, care, asa cum se spune in popor, sa faca lucrurile „nemteste“. Unii vor spune ca avem, dar nu se implica; nu sunt lasati sa se implice. La primele alegeri parlamentare libere au candidat, in calitate de independenti, Marin Sorescu si Nicolae Manolescu (printre alti oameni de valoare). Au obtinut câteva sute de voturi. Un mare savant si un mare caracter, academicianul Caius Iacob, a intrat pe lista unui partid politic; n-a putut rezista valului de vulgaritate, incompetenta, impostura. Un moralist francez spune ca intr-o adunatura de mediocritati, omul de valoare este singurul care pare stupid. Si cu adevarat, asa este…
