Marturisesc a fi intr-o mare incurcatura. „Evenimentul zilei“ a publicat, saptamâna trecuta, un „caz“ (cum sa-l numesc altfel?) care poate stârni, in egala masura, zâmbete, perplexitate, compasiune, un frison, intrebari grave sau amuzament. Iata, pe scurt, „faptul“. Un detinut din penitenciarul Timisoara, diagnosticat ca având „probleme psihice“, a trimis o plângere la Politie si la Parchet… impotriva lui Dumnezeu, „domiciliat in cer“, precizeaza semnatarul jalbei. Detaliile acestui „fapt divers“ (daca e vorba de un „fapt divers“) par desprinse dintr-o gluma proasta sau dintr-un delir. Dumnezeu e acuzat (conform unor articole precise din Codul Penal!) de „inselaciune“, de „abuz in serviciu“, de „trafic de influenta“ si de alte infractiuni. Reclamantul expune si motivele „plângerii“. Botezul meu la biserica – zice el – a fost „un contract“, in urma caruia „pârâtul“ avea datoria „sa-l indeparteze pe diavol din mine si sa ma fereasca de necazuri“. Or, „contractul“ n-a fost onorat, se plânge, pe un ton serios, reclamantul, desi Dumnezeu „a primit“ de la el „diferite bunuri si rugaciuni“, ceea ce ar echivala cu „primirea de foloase necuvenite“. Comic suna si recomandarea facuta de procurorul care a trimis plângerea la Politie: „Verificati daca s-a comis vreo infractiune“. Dupa cum, dintr-un
teatru al absurdului pare scoasa si prima reactie a Politiei: „Se va solutiona conform cadrului legal“. Abia propunerea de „casare a dosarului“ a pus capat acestei sminteli pe care o judecatoare a gasit-o „draguta, chiar poetica“.
Deci, gluma proasta sau delir? Fapt divers, „pitoresc“, dar care nu merita mai mult de câteva rânduri, nu aproape o pagina, dupa parerea altui ziar? Sau, sub „pitoresc“ se ascunde un substrat serios? Simplu episod clinic? Sau motiv pentru a cadea pe gânduri? Recunosc ca nu stiu ce sa cred. Nu m-a pufnit râsul când am citit in una din scrisorile lui Van Gogh ca, in ultimii sai ani, pictorul concepea Judecata de Apoi ca pe un proces intentat lui Dumnezeu. Ma tem ca un om sanatos nu poate banui decât pâna la un punct ce se petrece intr-un creier bolnav. In orice caz, intâmplarea nu e doar „pitoreasca“. Oarecum „pitoresc“ e punctul de vedere al Mitropoliei Banatului care a argumentat ca Dumnezeu nu poate fi trimis in judecata deoarece „nu il putem incadra intr-un spatiu finit, marginit“ (cu alte cuvinte, n-are un domiciliu fix). Dar ma indoiesc ca, dupa ce zâmbim, e suficient sa ridicam din umeri.
Poate, n-ar strica sa ne amintim ce ne-au comunicat, inca din anii trecuti, psihiatrii. Si anume ca numarul bolnavilor cu boli psihice e in crestere in România. Traumele tranzitiei au facut victime, se pare, nu numai la nivelul deceptiilor, al asteptarilor inselate. Persoane cu un psihic fragil, vulnerabil, au clacat. Nu stiu daca e adevarat ca ospiciile sunt pline de pacienti, dar am vazut cu ochii mei, nu o data, in ultimii ani, oameni vorbind singuri pe strada. Vremurile tulburi fac sa creasca numarul mintilor tulburi. Or, ce se poate spune despre un om cu mintea ratacita? Doar ca isi da in judecata propria viata, cum a spus un preot despre detinutul care a facut plângere impotriva lui Dumnezeu? Poate ca tragedia e mai adânca. Poate ca, inainte de a se hotari sa-l dea chiar pe Dumnezeu in judecata, detinutul care a pus Parchetul in incurcatura prin plângerea lui ridicola si-a vazut ruinate toate punctele de sprijin. La urma urmei, de ce n-am accepta ca Dumnezeu nu e aici decât un pseudonim? Adica, o forma tulbure, ajunsa la ultima limita, de a pune in cauza istoria pe care o traim? Am vazut multi sinistrati, in timpul celor sase sau sapte valuri de inundatii care au lovit in acest an România, ridicând, tacuti, privirea spre cer, dupa ce marturisisera ca nu mai aveau incredere nici in autoritati, nici in natura care se smintise.
