Ce m-a surprins

Ceea ce m-a surprins in supra-zelul cu care presedintele Iliescu s-a apucat de cateva saptamani sa faca propaganda electorala pentru PSD si pentru Adrian Nastase n-a fost, in primul rand, incalcarea Constitutiei. Pot sa inteleg, in definitiv, fara prea mari eforturi, ca d-l Iliescu n-a fost nici o clipa, cu adevarat, „presedintele tuturor romanilor“. S-a straduit sa intre in rolul impus de Constitutie, dar il cunosc prea bine pentru a-mi imagina ca, inainte de a se reinstala la Cotroceni, a urmat o terapie de spalare a creierului pentru a uita convingerile sale, apasate, de „stanga“. Vechi si, dupa parerea mea, sincere. Nu gasesc nimic infamant in faptul ca presedintele a jucat o comedie a „neutralitatii“ pe care, in sinea sa, n-a luat-o, probabil, nici o clipa in serios. Intr-un fel, imi spun ca tocmai asta il face consecvent cu sine. Trebuia respectate niste aparente si, formal, pana acum cateva saptamani, le-a respectat. In decorul de la Cotroceni, Iliescu a ramas, categoric, un actor „de stanga“, obligat de imprejurari sa simuleze „echidistanta“.

Nu m-a surprins nici sperjurul lui Ion Iliescu, care a jurat pe Constitutie sa fie deasupra partidelor pana la sfarsitul mandatului de presedinte. Stiu cat valoreaza juramintele politicienilor nostri. La urma urmei, ministrii si parlamentarii n-au jurat toti ca vor servi exclusiv binele public? Nu sunt, oare, sperjuri toti demnitarii care s-au folosit de functiile publice pentru a aduna averi dubioase, pentru a-si satisface interesele egoiste la umbra flecarelii despre „interesul national“? Cati ministri, cati parlamentari, cati prefecti, cati primari ar avea insomnii daca s-ar teme, intr-adevar, ca sperjurul e un pacat cu consecinte sigure in viata de apoi? Ceremoniile in care demnitarii nostri jura solemn ca vor fi servitorii natiunii sunt o formalitate. Si nimic mai mult. Ele ne arata, in plus, cam ce pret pun ei pe crucile facute prin biserici.

Nu m-a mirat nici faptul ca Ion Iliescu a „uitat“ brusc tot ce a spus in anii din urma despre „capitalismul de cumetrie“ sau despre „nerusinarea“ unor personaje din PSD care au alimentat scandalurile de coruptie. Bineinteles, l-as jigni pe d-l presedinte daca as banui ca, intre timp, s-a convins de contrariu. Ca acum e atat de naiv incat socoteste PSD un partid de inocenti, fara baroni locali sau centrali. Sau ca nu s-a dumirit de ce a primit PSD, in iunie, la alegerile locale, o lectie usturatoare. Din cate il cunosc eu, Iliescu, in ciuda gafelor sale, nu putine si nu mici, a ramas un om lucid. Si nu se preface cand isi exprima compasiunea pentru cei aflati in mizerie, desi i se poate reprosa, pe drept cuvant, ca a vorbit totdeauna la modul general despre lacomia si cinismul capatuitilor mafioti, ferindu-se sa dea vreun exemplu. Dar acum Ion Iliescu vrea sa se intoarca pe vechiul sau fotoliu de la PSD. Pentru asta are nevoie sa-l vada pe Nastase instalat la Cotroceni si sa-i convinga pe fostii lui colegi de partid ca a ramas aceeasi locomotiva electorala care i-a tractat spre parlament si guvern. Si cum ar putea sa faca asta vorbind in campania electorala, de care depinde ce va reprezenta PSD dupa alegeri, in stilul in care o facea altadata? Moral, aceasta „amnezie“ n-are nici o scuza. In politica functioneaza, insa, principiul iezuitilor: scopul scuza mijloacele.

Ceea ce m-a mirat, m-a surprins, m-a consternat a fost altceva. Ion Iliescu avea la indemana o solutie foarte simpla pentru a nu se pune intr-o situatie jenanta, pentru a nu starni valuri de incriminari si pentru a nu deveni sperjur. Putea sa-si dea demisia din functia de sef al statului inainte de a se azvarli in campania electorala. Mai ales ca acea demisie nu implica nici un risc. Fotoliul sau ar fi fost ocupat o luna de un fidel al sau, presedintele Senatului, Nicolae Vacaroiu. In schimb, toate aparentele ar fi fost salvate.