Intre amvon si politica

In toate sondajele din ultimii cincisprezece ani, Biserica a ocupat, alaturi de Armata, un loc de prim plan in increderea populatiei. Nu cunosc sa fi existat un singur caz in care Biserica sa fi coborit, in sondaje, spre locurile ocupate, sistematic, de guvern, de parlament, de partide. Aceasta nu inseamna, dupa parerea mea, ca romanii n-au avut dubii sau rezerve in legatura cu rolul jucat de Biserica in viata noastra publica. Si nu vad nici o contradictie aici. Faptul ca ne-am pastrat nealterat respectul pentru Biserica, desi ne-am permis s-o judecam uneori critic, are o explicatie pe cat de simpla, pe atat de logica. N-am confundat credinta cu slujitorii ei. Daca unii slujitori ai Bisericii ne-au nedumerit sau dezamagit, nedumeririle si dezamagirile n-au pus nici o clipa in pericol esentialul, adica suportul credintei. Dumnezeu n-a fost nici „pedeserist“, cum si-au permis sa afirme niste politicieni saraci cu duhul, care nu s-au sfiit sa vada in Dumnezeu un posibil agent electoral; n-a fost nici „roman“, cum l-au declarat unii catavenci de pe malurile Dambovitei care-si inchipuiau ca e patriotic sa ne propuna un Dumnezeu agitand tricolorul undeva in ceruri. Dumnezeu a ramas, pur si simplu, reazimul ultim pentru sufletele noastre, prea incercate de vremuri. Nu ma surprinde, de fapt, catusi de putin ca, pe masura ce s-au inmultit esecurile iluziilor investite in democratie, in capitalism, in promisiunile guvernelor succesive, bisericile s-au umplut tot mai mult, iar azi asistam, din cate aflu, la o crestere vertiginoasa a aspirantilor la calugarie, care bat la portile manastirilor. De altfel, si politicienii au priceput, se pare, ca nu e deloc recomandabil sa aiba indoieli asupra religiei. Nimeni, dintre ei, nu s-ar recunoaste, azi, ateu sau liber-cugetator. Dimpotriva, toti se folosesc de orice ocazie pentru a fi vazuti la televizor facandu-si, plini de evlavie, cruci mari.

Aceste reflectii mi-au fost provocate de o scrisoare deschisa adresata primului ministru de PS Epifanie Norocel, Episcopul Buzaului, pe care ziarele au transformat-o in eveniment. „Un alt ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane se revolta impotriva PSD si a baronilor locali“, suna titlul din „Romania libera“. „Episcopul de Buzau ameninta cu divortul de PSD“, a titrat „Evenimentul zilei“. Ziarul „Ziua“ a mers si mai departe, vorbind de o „Ofensiva a Bisericii“. Ceea ce nu putea decat sa ma intrige, fiind vorba de un ierarh cunoscut ca simpatizant al PSD. In urma cu nu prea multe saptamani, Prea Sfintia Sa ii blestema pe liberalii din Vrancea, luandu-i apararea baronului local Oprisan. Tocmai de aceea am avut curiozitatea sa citesc si eu scrisoarea cu pricina.

In ce ma priveste, sunt impotriva amestecului Bisericii in politica. Si am salutat hotararea Sfantului Sinod prin care se interzice fetelor bisericesti sa faca din altar o tribuna electorala. Biserica, socot eu, trebuie sa evite sa fie „parte“. Datoria ei e sa apere ce ne leaga – sau ar trebui sa ne lege – pe toti si sa deplore relele care ne pun in pericol pe toti. In aceasta perspectiva, am apreciat semnalele de alarma trase de Arhiepiscopul Clujului, Vadului si Feleacului, Bartolomeu Anania, sau de Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor, Pimen. Dar in scrisoarea deschisa a Episcopiei Buzaului n-am gasit nici cea mai vaga aluzie la vreun rau general. Intreaga epistola e preocupata exclusiv de revendicarea unor drepturi ale Bisericii locale. Drepturi pe care nu le pun in discutie, fiindca sunt, probabil, legitime, dar a vedea „o revolta“ in amenintarea ca Episcopia s-ar putea adresa „altor formatiuni“, pentru aceste drepturi, mi se pare cam mult.