O problema tulbure

Nu e, deloc, o intamplare ca imaginea „revolutionarilor“, mai exact a persoanelor cu „certificat de revolutionar“, s-a degradat in ochii opiniei publice inainte de a se degrada ideea revolutiei. Chiar in zilele cand nu aparuse, inca, dilema: „a fost o revolutie sau o lovitura de stat in decembrie ’89?“, am observat primele reactii negative fata de cei ce se inghesuiau sa puna mana pe o dovada de „revolutionar“. Se vorbea in continuare cu recunostinta despre martirii revolutiei, dar de ce era nevoie sa se pretinda privilegii? Eroismul, daca e adevarat, nu coboara la negustorie. Or, dupa ce se discutase patetic despre curaj si disperare, se vorbea, brusc, tot mai insistent, despre buticuri si terenuri cerute ca recompensa. In „starea de gratie“, din primele zile de dupa fuga lui Ceausescu, a aparut o vanzoleala sordida, care a sfarsit prin a provoca o „stare de greata“. Numarul posesorilor de „certificate“ crestea de la o zi la alta. Si, ciudat, numarul lor crestea, parca, mai ales, in orase unde nu se intamplase, practic, nimic semnificativ la 21 si la 22 decembrie 1989. Era suficient sa gasesti doi martori care sa spuna ca te-au vazut in cutare zi, facand cutare isprava, pentru a obtine un certificat. Si, daca e adevarat ce s-a scris prin ziare, au profitat de asta si fosti militieni sau fosti securisti care facusera parte din fortele de represiune.

Asa s-a ajuns ca problema posesorilor de „certificate revolutionare“ sa fie chiar mai tulbure decat problema revolutiei. Revolutionarilor autentici, care au infruntat gloantele, unii fiind raniti si schiloditi pe viata, li s-au alaturat si numerosi impostori care au vazut evenimentele la televizor sau amestecati printre curiosii de pe trotuare. Si nu e exclus ca tocmai acestia sa fi cerut mai zgomotos „facilitati“, acordate cu larghete de Puterea postdecembrista, prea slaba ca sa reziste intimidarilor si santajului, dar si dispusa sa mituiasca.

In mod normal, autoritatile ar fi trebuit sa lamureasca lucrurile din capul locului. Trebuia inceput, simplu, cu o problema de principiu. E decent, oare, ca disperarea – daca disperarea i-a scos pe „revolutionari“ in strada – sa fie transformata in afacere? Apoi, se impunea sa fie oprit traficul cu „certificate“. Din pacate, nu s-a intamplat asa. Iar acum e, probabil, foarte greu sa se traga o linie de hotar intre impostori si revolutionarii autentici. O limpezire a apelor e necesara, categoric, deoarece e scandalos sa aiba aceleasi drepturi cei raniti sau ramasi cu diferite grade de invaliditate si cei ce au intrat in posesia unui „certificat de revolutionar“ prin tupeu. Dar, sincer sa fiu, nu-mi dau seama cum vor putea fi inlaturate toate ambiguitatile si suspiciunile.

Oricum, dupa treisprezece ani, autoritatile par decise sa puna, in sfarsit, putina ordine in aceasta incurcata si neplacuta poveste, care a creat un intreg folclor negru, legat de negotul cu „certificate de revolutionar“. Se vrea – daca e sa luam in serios unele declaratii -, pe de o parte, reanalizarea tuturor dosarelor revolutionarilor, pentru eliminarea impostorilor, si, pe de alta parte, limitarea privilegiilor acordate pana acum. Intentia autoritatilor a provocat, saptamana trecuta, un foarte galagios protest de strada in fata Palatului Cotroceni. Unul din acele spectacole penibile de care n-am dus lipsa in ultimii treisprezece ani, de natura sa degradeze si mai mult mitul revolutiei, si asa stors de prestigiu de o tranzitie plina de dezamagiri. Sa speram, insa, ca bunul-simt, la nivelul factorilor de decizie, va prevala, de data aceasta, asupra intereselor clientelare.