Există peste 100 de specii de crin, răspândite în întreaga lume şi clasificate după forma şi felul în care florile sunt dispuse faţă de axul inflorescenţei. Crinul alb (Lilium candidum) este cea mai cunoscută dintre aceste specii.
Crinul alb sau crinul de toamnă este o erbacee perenă, care îşi are originea în China şi Japonia. Are frunzişul bogat şi robust (15 – 60 cm înălţime, cu o întindere de 30 – 75 cm).
Fiind cea mai veche floare cultivată de om, crinul apare pe obiecte de cult şi podoabe în toate perioadele evoluţiei civilizaţiei umane. În Antichitate, atât la greci, cât şi la romani, simboliza speranţa şi triumful, fiind folosit, alături de trandafir şi laur, pentru încununarea frunţilor învingătorilor, dar şi ca ofrandă adusă Zeiţei frumuseţii. Nu întâmplător, în secolele următoare – în Evul Mediu -, coroana franceză şi-a ales crinul ca simbol, deoarece îl asocia principiului masculinităţii. În zilele noastre, a dărui un crin este semn de respect.
Cultivare
Avantajul creşterii unei astfel de plante este acela că ea nu necesită o îngrijire laborioasă. Crinul poate fi cultivat fără prea mari dificultăţi într-o grădină obişnuită. Bulbul său începe să vegeteze în septembrie. El formează o mică rozetă de frunze, care persistă în cursul iernii. Tijele sale florale depăşesc 1 m şi, în luna iunie, fac 8 şi 20 de boboci alungiţi şi îndreptaţi în sus. Florile, care apar succesiv, ating cinci până la opt centimetri lungime. Ele sunt de un alb pur şi plăcut parfumate. Centrul lor este prevăzut cu şase stamine galben-aurii care pot păta petalele dacă nu sunt suprimate încă de la apariţie. Se plantează în august. Crinii preferă toate solurile uşoare, amestecurile de pământ de grădină şi de pădure, terenuri bogate în humus, bine îngrăşate cu bălegar descompus. Expunerea semiumbroasă este cea mai bună. Înmulţirea crinilor se realizează prin divizarea bulbilor, plantându-se la 15 – 20 cm adâncime şi la 30 – 40 cm distanţă. Această operaţie se face în iulie – august, în timpul repausului vegetal. Pentru obţinerea bulbişorilor, în luna octombrie se plantează în lădiţe în care se pune un amestec de pământ format din 4 părţi turbă, 1 parte nisip şi 1 parte pământ de frunze. Se nivelează, se plantează solzii care se aleg de la bulbii-mamă după ce au fost scoşi din cultură (când au ajuns la mărimea corespunzătoare). Se desprinde de pe bulbul-mamă fiecare solzişor, în afară de cei ce învelesc inima bulbului, deoarece aceştia sunt cruzi şi putrezesc, astfel încât să se păstreze intacte solzişorul şi baza lui. Atât solzişorii, cât şi partea care a rămas după desprinderea solzilor se pulverizează cu praf de cărbune de lemn şi apoi se plantează. Inima bulbului se plantează afară pentru a se reface, iar solzişorii se pun în lădiţe, în rânduri la o distanţă la care să nu se atingă unul de altul. Imediat după plantare se dă cu praf de cărbune de lemn, apoi se aşterne un strat de aproximativ 2 mm nisip. Pentru evitarea putrezirii solzişorilor, udarea lor se face prin infiltraţie de jos în sus, până ce nisipul se umezeşte. În perioada formării bulbişorilor, 20-30 de zile, se va menţine o temperatură medie de 20 de grade Celsius. După ce a trecut perioada respectivă, iar la partea inferioară a solzişorilor au apărut câţiva bulbi, cu câteva frunze, temperatura se scade la 12-14 grade Celsius. Când bulbişorii încep să crească (ianuarie – februarie) se trece la repicat în răsadniţe, în rânduri la distanţă între bulbi de 12 – 15 cm. După trei-patru ani, când bulbii sunt destul de dezvoltaţi, se scot şi se sortează. Plantarea crinilor se poate face toamna, în perioada septembrie – octombrie, pentru ca să se poată înrădăcina până la venirea gerurilor. În iernile cu geruri puternice, terenul se protejează (frunze, paie, ramuri). Primăvara-vara, plantele se prăşesc, se udă şi li se administrează îngrăşăminte (lichide sau solide).
Boli şi dăunători
1. Virozele, care se manifestă prin deformarea frunzelor, apariţia de pete galben-brune şi oprirea creşterii plantelor. Din păcate, nu există mijloace de combatere, plantele virusate trebuind eliminate.
2. Fuzarioza, produsă de ciuperca Fusarium oxysporum, determină putrezirea bulbilor, îngălbenirea şi uscarea frunzelor. În afară de tratarea cu substanţe chimice, se poate recurge şi la rotirea culturilor.
3. Rugina produsă de ciuperca Uromyces lilii apare sub formă de pustule roşii pe partea inferioară a frunzei. Se poate combate chimic.
4. Bacterioza cu Erwinia carotovora atacă bulbii, provocând îngălbenirea şi moartea plantei. Preventiv, se poate face dezinfecţia solului şi se tratează bulbii înainte de plantare.
5. Nematozii (viermii rădăcinilor) – din cauza lor, crinii nu trebuie plantaţi după alte specii bulboase, dacă solul nu a fost tratat.
