Îi vedem căţăraţi pe schele, prinşi cu nimic mai mult decât o coardă şi un ham, vopsind, montând, curăţând. Alpiniştii industriali sunt oameni care-şi riscă viaţa acolo, la înălţimi, pentru a avea grijă de clădirile noastre. Marian Motocu este unul dintre ei şi spune că încă îi place asta, după nu mai puţin de 15 ani de alpinism utilitar.
Marian Motocu are 42 de ani, iar pasiunea „căţăratului“ o are de mic copil. A vopsit hoteluri, a spălat geamuri, a montat antene chiar şi la înălţimi de 260 de metri. „Îmi place. La început a fost o joacă. Copii fiind, ne suiam prin pomi, pe case, pe blocuri. Pe vremea lui Ceauşescu încă se mai vopseau blocuri pe banii statului şi de acolo, uşurel-uşurel… Prima lucrare a fost o biserică la mine la ţară, la Veleşti. Cu un echipament rudimentar am vopsit acoperişul. Am văzut că pot transforma hobby-ul; să păstrez copilăria în mine, undeva, prin munca asta“, povesteşte alpinistul.
Atenţia care salvează vieţi
Riscurile acestei meserii sunt imense. Marian lucrează de şase ani singur, însă, în trecut, lucra şi în echipă. Îşi aminteşte unul dintre momentele în care atenţia lui a salvat viaţa unui om. „Era odată combinatul dezafectat de pe partea stângă, cum te duci spre Işalniţa… Vopseam acolo. Era un prieten de-al meu sus de tot, erau nişte butoaie, nişte coloane, rezervoare care aveau amoniac în ele şi, când ajungeau la o anumită presiune, refulau. Înainte se şi auzea un zgomot foarte puternic. Noi avem măşti de gaze şi am strigat la el: «Vezi că o să trebuiască să-ţi pui masca». Nu a zis nimic. Deja începuse să emane amoniac, el era legat în scurt (cu posibilitate de mişcare foarte mică – n.r.) exact de ţeava din capul coloanei. Când au dat gazele, au dat drept în el. Am fugit repede sus şi el deja era pe altă lume. L-am luat în hamul meu, am dat coarda jos şi am făcut rapel până jos. Atunci, doctorul mi-a spus că «dacă mai stătea un minut-două şi nu-l aduceaţi…»”, rememorează Marian.
În ceea ce-l priveşte pe el, nu prea a avut astfel de peripeţii. Drept dovadă, este în viaţă. Era s-o păţească odată, dar a avut noroc. „Era să cad de pe un pilon înalt de vreo 10-15 metri şi a trebuit să fac o trecere din faţă în spate, pe sub el. Pur şi simplu, nu m-au mai ţinut bateriile, nu am mai putut să mă ţin. Aveam şi o găleată de şase-şapte kilograme de aracet legată de mine. Şi atunci m-a ajutat Cornel Roman, care la rândul lui este unul dintre cei mai cunoscuţi alpinişti industriali din ţară şi stâncar sportiv […] Dacă aveam accidente, nu mai stăteam acum de taină“.
„Frica e singura care te ţine în viaţă“
Mărturiseşte că a încercat de vreo două ori să-şi facă o firmă proprie. Nu i-a ieşit, în mare parte din cauza lipsei de interes a oamenilor. Acum se caţără singur-singurel pe prefectură, pe clădirile marilor magazine, pe hoteluri, şi spune că treaba merge atâta timp cât ai de lucru. Altfel, viaţa e mai grea. Cu două „realizări“ acasă, aşa cum îi numeşte pe copil şi pe soţie, spune că munceşte ca să le aducă un ban şi e de părere că, dacă n-ai frica în sân, nu poţi face meseria asta. „Frica e singura care te ţine în viaţă. Dacă bagi capul între urechi, te duci orbeşte şi greşeşti“, spune Marian, apoi oftează şi-şi aminteşte de cazul lui Dragoş Veleanu, alpinistul care a murit în anul 2010, lovit de un ţurţure pe care a încercat să-l dea jos de pe o copertină care protejează Transfăgărăşanul de avalanşe.
Femei-alpinist, rar întâlnite
Lucrând în toată ţara, dar şi peste hotare, în ţări precum Brazilia, Venezuela, Suedia, Germania, Marian a văzut destul de multe. Chiar aici, în Craiova, a dat şi de femei care au încercat să facă această meserie. El spune că ele trebuie tratate exact la fel, altfel e greu să ai grijă de două persoane în acelaşi timp. „Am avut şi fete. De exemplu, când am lucrat la o fabrică de pâine, am avut o fată care lucra necalificat, dar muncea de mai rar vezi. Probabil s-a plictisit. Acum opt-nouă ani am făcut panotaj, adică puneam panouri şi iarna, la minus nu ştiu câte grade, pe la Buzău, Deva, te miri pe unde. Aveam o fată care lucra cot la cot cu noi. În momentul în care intră în coardă, persoana respectivă nu mai e fată, nu mai e băiat. E alpinist. E la fel ca tine şi face exact ceea ce faci tu. Dacă zicem că e fată şi că trebuie să o protejăm, trebuie să o lăsăm jos. În momentul în care şi-a luat hamul este alpinist, pentru că munceşte exact la fel ca mine şi ia aceiaşi bani ca mine. Din câte ştiu eu, acum nu mai sunt femei-alpinist în Craiova“.
Echipamente de 1.000 de euro
Meseria a învăţat-o singur. A mai furat câteva tehnici şi din armată, de la scafandri. Spune că mai există şcoli de alpinişti industriali, dar că ele cer prea mulţi bani pentru a-ţi da un atestat prin care să fii recunoscut. Bani care, şi-aşa, sunt foarte mulţi atunci când vine vorba de impozit sau de investiţiile în echipament. „Îmi plătesc impozitele la stat. Spre exemplu, la o lucrare de 3.000 de lei, am plătit 1.100 de lei impozit. În condiţiile în care costă opt lei metrul de coardă şi eu îmi iau şi 120 de metri odată. Ne trebuie coardă, ham, carabine, blocatoare, opturi, coborâtoare. Un opt e un milion şi ceva (lei vechi – n.r.), un ham e 100 de euro. Echipamentul te duce la aproape 1.000 de euro, dintre care 400 de euro trebuie schimbaţi la şase luni“.
Nu-i suficient doar să te urci pe o clădire ca să faci alpinism industrial. În timp ce eşti atent la păstrarea echilibrului, trebuie să fii şi meseriaş. „Trebuie să faci de toate, să sudezi, să faci un acoperiş, să pui o ţiglă, un carton, să zideşti, să tencuieşti. Atunci când te-ai suit acolo sus, nu trebuie să stai să te gândeşti «aici ce trebuie să fac?». De aceea sunt foarte puţini care, în momentul în care s-au căţărat pe o clădire, ştiu ce au de făcut“.
După 15 ani în meseria asta, Marian Motocu povesteşte că lumea n-are cum să se ia de el că nu a făcut facultatea. Şi nici nu contează cât face doi ori doi atunci când te-ai suit acolo sus. „Eu n-am fost la facultate, dar am făcut clădirea. Am pus literele, am vopsit acoperişul. Să nu zică cineva că eu n-am făcut universitatea, că am făcut-o!“, spune zâmbind. Meseria şi-o rezumă, la final, în câteva cuvinte: „Îmi place ceea ce fac. Un alpinist bun e cel care e în viaţă. Restul nu contează“.
