Întreab-o pe Carmen!
Ai nevoie de sfaturi cu privire la relaţia de cuplu sau creşterea copiilor? Eu sunt Carmen: psiholog, soţie și mamă a patru copii minunaţi. Orice întrebări ai avea, scrie-mi și voi încerca să te ajut. Pentru că, indiferent de vârstă, cu toţii avem nevoie de sfaturi. Îmi poţi scrie la [email protected] sau pe adresa redacţiei: Gazeta de Sud, Craiova, Str. Câmpia Islaz, 97A.
MESERIA DE PĂRINTE
Aș vrea să mă înscriu la toate școlile din lume care m-ar învăța să fiu un părinte bun. Aș urma conștiincioasă
cursurile, aș da toate examenele posibile și aș asculta tot ce mi se spune. Nu aș uita nici un cuvânt din cele învățate, aș pune în aplicare toate regulile doar ca să pot sta liniștită că nu le-am distrus copilăria pruncilor mei. Dar cum asta nu e posibil, nu-mi rămâne decât să-mi doresc să fiu cea mai bună mamă și să aplic reguli judecate cu inima. Cele 14 cărți despre creșterea copiilor pe care le-am citit spuneau cam același lucru:
– când are colici, îi dai picături și-l bați pe spate. Am făcut așa, dar colicile au continuat;
– să-i faci program strict de masă. L-am făcut, dar a continuat să mănânce când a vrut;
– să nu țipi și să nu bați copilul, pentru că va deveni agresiv. Nu l-am bătut și nu am țipat – decât în gând, recunosc, dar tot face crize de nervi.
Am încercat să învăț ca pe o poezie toate zecile de reguli pe care iluștrii psihologi și pediatri le-au scris pentru mame disperate ca mine, am rezolvat situații cu cartea în mână căutând înfrigurată pagina din carte în care se găsea soluția. În timp, le-am prelucrat și le-am adaptat și, deși au rămas doar câteva, sunt mulțumită și împăcată:
– i-am rostit numele cu inima, indiferent de starea în care mă găseam;
– am tratat copilul ca pe un adult din prima lui zi de viață, oricât de mult mi se părea că seamănă cu îngerii sau cu zânele;
– nu am făcut nimic din ce mi-ar fi rușine să recunosc, chiar dacă la o anumită vârstă oricum nu ar fi înțeles nimic;
– când copilul a plâns, i-am respectat durerea și am încercat să i-o alin;
– când copilul a râs, am râs și eu din tot sufletul;
– am trăit după cum am vorbit. Faptele spun mai mult decât vorbele.
Cu siguranță, în timp, nu voi scăpa de judecata copiilor, doar ei vor putea să spună dacă mi-am îndeplinit corect imensa responsabilitate pe care am avut-o. Și îmi doresc din suflet să spună: „Cândva, vreau să fiu și eu ca mama“.
AGRESIVITATEA ASUPRA COPIILOR
Vi se pare cunoscut scenariul când mama îl roagă pe copil să facă ceva o dată, de două ori, de trei ori? Copilul refuză zgomotos, eventual cu niște țipete adecvate, se tăvălește pe jos, în casă, pe stradă sau pe unde apucă. Exasperată, transpirată de nervi și neputință, mama cedează – două palme la fund sau peste față. „Ți-am spus de atâtea ori să nu mai faci așa ceva!“. Copilul rămâne câteva secunde inert, copleșit de rapiditatea cu care simte durerea, în ochișorii lui apar primele lacrimi și întreabă cu toată inocența fragilității lui „De ce mă bați?“. Bună întrebare! Ce răspunde mama? „Pentru că nu mă asculți…“. Pentru copil nimic nu poate fi mai năucitor decât acest răspuns, pentru că lui, bebeluș fiind, i-au fost îndeplinite nevoile doar pentru simplul motiv că a plâns și deci a captat interesul. Știm cu toții că toată atenția se concentrează în jurul unui copil care țipă, distruge obiecte sau este pe punctul de a face ceva rău.
Și atunci de ce, dintr-o dată, când repetă această obișnuință, ajunge să fie bătut? De ce mama nu-i mai intuiește nevoile și îi provoacă suferință?
Cel mai sincer răspuns este acela că adultul a fost înfrânt. Nici o calitate de-a lui nu l-a mai putut ajuta să-și gestioneze furia, a rămas fără cuvintele care ar fi rezolvat situația. Manifestările unui copil au reușit să înfrângă maturitatea unui adult. Este trist că, uneori fără să-și dea seama, părinții ajung să-și rănească propriii copii și îi abandonează într-o mare de tristețe și neînțelegere. Indiferent de activitatea pe care o prestează un adult de-a lungul vieții, are nevoie de experiență, îndrumare, pregătire sau cunoștințe dobândite. Doar pentru meseria de părinte nu ne școlește nimeni, nu primim note sau nu dăm examene. De aceea există situații când părinții fac copiilor cam tot ce le trece prin cap, fără să se gândească la consecințe. Bătaia este una dintre ele.
Educația nu se face niciodată în cadrul unei crize de nervi, ci înseamnă mai mult decât să urli sau să-i ceri unui copil să execute ceva. Eu sunt mama ta, deci faci ce-ți spun – este o frază ce va marca definitiv evoluția emoțională a unui copil și va genera doar supunere și lipsă de inițiativă din partea lui. Până la urmă, nici un copil nu se naște obraznic, ci devine așa tot din cauza adulților.
Dă-i o mână de ajutor copilului stabilind reguli simple, dar ferme. Nu te abate niciodată de la ele. Doar așa îți poți exprima cerințele tale ca adult, îi explici copilului ce poate să facă și evitați conflictele ulterioare. Nu e ușor, este sigur. Nu cere rețete despre cum să-ți educi copilul pentru că educația adevărată este cea încărcată de o infinită bunătate care ține cont de personalitatea copilului, nu se răzbună și nu produce pagube.
