Un accident nefericit şi un mers şchiopătat au ţinut-o departe de distracţiile tinereţii. Teama de respingere şi timiditatea au blocat multă vreme dorinţa de a începe o relaţie cu un bărbat. Acum, copilăria este singura perioadă de care-şi aminteşte cu drag. „Viaţa mea a fost un calvar. De multe ori mă-ntreb de ce n-am murit eu în locul surorii mele gemene“…
S-a născut în Teleorman, în comuna Buzescu, cu 76 de ani în urmă. Erau cinci fraţi. Au mai rămas trei. „Eram oameni amărâţi, necăjiţi. Aveam cinci pogoane de pământ şi munceam la oricine avea de lucru“, povesteşte Ileana Stemate, în timp ce şterge cu podul palmei praful inexistent de pe masa pe care şi-a sprijinit cotul cu câteva clipe înainte. Totul e aranjat la locul lui în cameră. Doar patul stă departe de zid, ţintuit acolo de o ţeavă ascunsă în structura camerei care s-a spart şi a udat peretele. O femeie până în 30 de ani, cu părul negru şi trăsături asemănătoare Ilenei priveşte un punct din încăpere. Rămâne neclinitită în tabloul mare, cu rame întunecate, vecin cu iconiţele. „Am de toate: reumatism, osteoporoză, diabet, ciroză“, începe să enumere bolile care o chinuiesc de ani buni. Picioarele par două încercări ale unui pictor care s-a jucat cu pete şi nuanţe vineţii. De la accidentul acela de când avea 13 ani, şoldul i-a rămas neascultător, incapabil să mai răspundă vreunei comenzi.
Şoldul
„M-apucasem de croitorie. Mă dăduseră ai mei să-nvăţ şi eu o meserie. Şi… am alunecat şi am căzut. M-au dus părinţii mei peste tot, unde auzeau că e cineva, acolo mergeam şi noi. Până la urmă am găsit o bătrână «care trăgea bine». Şi am avut noroc, că nu m-a schilodit“. Se făcuse mai bine, însă de şchiopătat nu scăpase. Cei de aceeaşi vârstă începuseră să meargă la hore, la petreceri, la întâlniri. Ileana refuza orice ieşire de teamă şi ruşine. Timidă fusese şi-nainte, dar acum, de când cu şoldul, parcă voia să întâlnească tot mai puţini oameni. „Într-o zi, după ce începusem să mă mai împicioroghez, un consătean mi-a spus că la Sanatoriul Grădinari, unde lucra el, sunt doctori care m-ar putea opera“. Avea 26-27 de ani. Îşi aminteşte că un an după aceea a stat în ghips până la brâu. Au apărut şi complicaţii, iar mersul şi sănătatea de dinainte de accident nu şi le-a mai recuperat niciodată.
Primul loc de muncă
Despre familia inginerului îi spusese cineva din comună, care lucra la CFR. Avea copii, de ce nu vrea să aibă grijă de ei? „De ce nu m-aş duce?“, se întrebase şi Ileana. Aşa încât şi-a făcut bagajele şi a plecat la Roşiori. Şase ani a avut grijă de fetiţa acestuia. Când toată lumea s-a mutat la Craiova, au luat-o şi pe ea. „Cea mică nu voia să se despartă uşor de mine. Am stat până s-a dus în clasa a III-a, am dus-o la grădiniţă, la şcoală“. Îi făcuseră şi carte de muncă în ultimii ani, dar într-o zi şi-a luat inima-n dinţi şi a început să caute loc de muncă. Unul serios, „să aibă de unde ieşi la pensie“. S-a angajat la Chimica, la Mofleni, unde era secţie de lumânări, apoi s-a mutat la ghirlande. A lucrat acolo aproape 20 de ani.
Rândul lumii
Nu-i era nici bine, nici rău. Nu era disperată, dar nici fericită. Sora şi fraţii săi erau la casele lor, aveau copii. Ea… era singură. Părinţii erau supăraţi, îi părea rău şi de ei. Îi spuneau mereu să încerce, poate o să aibă noroc să găsească un om bun. „Da’ eu mă gândeam că n-o să mă ţină nimeni, că n-o să-i convină cu mine“. N-avea prea multă încredere în propriu-i noroc. Se-apropia de 50 de ani când l-a cunoscut pe Marin. Părea un bărbat cumsecade. Era văduv şi cu doi copii de crescut. S-a purtat bine o vreme. „Toate mă fericeau. Ia uite ce bărbat cuminte ai găsit! Ai aşteptat tu, ai ştiut de ce“. De copii îi era drag ca şi cum ar fi fost ai ei. „Şi-acum plâng când mă gândesc la ei. Mai vorbim uneori. Unul a venit cu soţia pe la mine, altul am auzit de la un vecin de-acolo că întreabă de mine“, povesteşte cu tristeţe. Ar fi vrut să fie altfel lucrurile. S-au cununat, „că mi-era drag şi mie, voiam să ne dăm în rândul lumii“. Îi călca lucrurile, îi plăcea să-l vadă curat. Îi cumpăra cămăşi de toate culorile şi cravate de pus la gât. Dar bărbatul cu care se căsătorise nu era lapte şi miere. Începuse să bea. Pleca seara la muncă, atunci când îi venea rândul la schimb, şi se-ntorcea a doua zi, tot pe seară, fără bicicletă, fără geanta de mâncare. Ileana îşi aminteşte că lua cârciumile la rând şi se-ncăiera cu alţi tovarăşi de pahar. Nu se lua cu el la harţă, îl lăsa în pace cât era băut. Ştia că n-are cum s-o scoată la capăt. Într-o zi, însă, s-a supărat rău. „I-am spus că era un beţivan şi că îmi părea rău că m-am încurcat cu el. În noaptea aia ne-am certat rău şi-a vrut să mă strângă de gât“.
Divorţul şi singurătatea
Îi era ruşine. Cum să se despartă, că doar ea îl alesese?! Stătuse atâta şi-acum… lumea ar fi crezut că ea are o problemă. Îi era teamă şi de părinţi. Ei îl plăcuseră pe Marin, nu ştiau ce fel de om e şi ce viaţă duc. A rezistat cât a putut. Într-o zi, l-a pus să aleagă: „Marine, ori cu mine, ori cu băutura şi prietenii“. Răspunsul a rănit-o, dar, în acelaşi timp, i-a dat putere să pună capăt relaţiei. „De tine mă despart, da’ de băutură şi prieteni, nu!“. Un an după ce a divorţat a stat la o colegă. Când era mică, avea o soră geamănă. A murit la doi ani. „Uneori, îmi doream să fi fost în locul ei. Poate ea ar fi avut mai mult noroc în viaţă. A mea a fost un calvar. Am trăit puţine zile plăcute“. Doar copilăria şi-o aminteşte cu drag, chiar dacă n-aveau mare lucru. Nu văzuse ceartă şi vorbă urâtă în curtea părinţilor. Pe „linie“ erau multe rude şi toţi se înţelegeau bine. „Nu exista poartă închisă la noi. Apoi, fraţii mei toţi au avut o căsnicie, copii, doar eu singură am fost fără noroc“. Vorbeşte calm, fără emoţie, ca şi cum şi-ar analiza din afară existenţa şi concluzia n-ar privi-o în vreun fel. Ani buni şi-a crescut nepoţii. Unii îşi mai amintesc de ea şi-i telefonează o dată sau de două ori pe an. Dar uşa casei rar i-o mai deschide vreunul.
Ştefan
Era vecinul unei colege de serviciu. Şi lui îi murise soţia. Dar Ilenei nici nu-i trecea prin cap să mai facă pasul. „Măi, nu greşeşti, e un om bun“, încerca s-o convingă colega. De Sfântul Constantin şi Elena, i-a invitat la ea. Atunci s-au cunoscut. „Avea o vorbă plăcută, umbla curat, mi s-a părut că e omul cu care poţi să faci treabă“, îşi aminteşte acum, dezgropând trecutul. „Când se-ntorcea de la muncă – lucra la CFR – se mira ce să-mi aducă. Era un om cumsecade, mă-ntreba mereu cu ce să m-ajute, dacă am nevoie de ceva“. Se mai liniştise. Căzuse parcă la pace cu viaţa. Însă n-a durat mult. Nici doi ani n-au stat împreună. Ştefan a descoperit într-o zi că are cancer la colon. A murit după Anul Nou…
Băiatul lui şi soţia sa încă o vizitează pe Ileana, care a rămas singură. Cu bănuţii adunaţi de-a lungul timpului şi cu partea ce i-a revenit dintr-un teren şi-a cumpărat locuinţă la demisolul unei case. Picioarele şi dependenţa de insulină n-o lasă să se plimbe prea mult. „Am noroc cu vecinele, care m-ajută, şi cu fetele de la primărie – Ileana este în programul de asistenţă pentru persoanele vârstnice -, care vin de două ori pe săptămână şi-mi mai cumpără câte ceva“. Uneori, i se face dor să se-ntoarcă în locurile copilăriei, să-şi mai vadă fratele şi sora care încă trăiesc. Dar nu ştie dacă mai ajunge să-i vadă în viaţă…
