Cronicarii nu au fost prea darnici cu acele doamne sau jupânese ale Olteniei care au lăsat moştenire lumii ctitorii, locaşuri de cult sau însemnări într-un caiet despre viaţa de odinioară, cu lucrurile bune şi rele, cu tradiţiile şi oamenii locului. Şi dacă existenţa lor efemeră pe aceste meleaguri nu şi-a găsit locul binemeritat în pagini cronicăreşti, o piatră de mormânt, pisania unei mănăstiri, un epitrahil ori o cădelniţă poartă cu mode-stie numele doamnelor de ieri ale Olteniei.
Povestea lor este zugrăvită vag în pagini de istorie, dar viaţa lor întemeiată pe dragoste, închinată frumosului şi credinţei în Dumnezeu, a fost bogată în fapte mari. Dovadă stau nu însemnările cronicarilor, ci mărturiile aşternute în câteva pagini îngălbenite astăzi de vreme, ale „Olteniei de la 1943“. Despina Teodorescu le-a dedicat frumoase şi impresionante pagini sub o titulatură binemeritată.
Au fost inspiraţie pentru poeţi, mărturie constituind versurile scrise despre firea despotică a Clarei sau despre figura aproape monstruoasă a Doamnei Chiajna. Acolo unde aceste mărturii nu au existat, vorbesc alte şi alte lucruri pe care le vom depăna de-a fir a păr.
Poveşti de viaţă din negura timpului
Un nume vechi care apare în hrisoavele româneşti ale timpului este cel al Calinichiei, soţia lui Radu Vodă I şi mama lui Mircea cel Bătrân. Distinsa doamnă şi-a legat numele de cel al Olteniei, dăruind Mănăstirii Tismana, „vatră plină de lumină în trecutul acestei provincii, o moară la Bistriţa (Mehedinţi)“. Alt nume, cel al Despinei, este strâns legat de ctitoria Mănăstirii Ostrovul (Vâlcea), unde doamna este zugrăvită în „toată pompa costumului ei împărătesc: haine de brocart albastru, mantie de culoare roşu-purpuriu, coroană şi bijuterii de aur masiv. La această mănăstire s-a păstrat până la 1936 o icoană unică în felul ei. Despina, Doamna în haină cernită, cu faţa muncită de o mare durere, ţine în braţe pe fiul său, Teodosie, mort năpraznic înainte a se aşeza bine pe tron, închinându-l Sfintei Fecioare, care, la rândul ei, primeşte pe Isus de pe Cruce“, se menţionează în „Oltenia 1943“.
Altă icoană care se conturează din pagini de istorie este figura Doamnei Ecaterina Salvaresi, soţia lui Alexandru Vodă Mircea. „În Oltenia a zidit din banii ei Mănăstirea Slătioarele din Vâlcea, una dintre puţinele noastre aşezări vechi de maici. Pe zidurile de la intrare e zugrăvit chipul mândru: privirea păstrează parcă urmele a tot ce a trăit, a văzut şi a pătimit Doamna, care din când în când arăta că a fost femeie frământată.
Din scrisorile familiale păstrate de la dânsa, se vede că se închina pe rând oamenilor zilei, paşalelor, vizirilor şi sultanilor, tot aşa cum se închina Sfintei Fecioare. «Suntem bine», scria ea, «cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile către Prea Sfânta, care dă puteri în nenorociri. Măcar până în fundul pământului să fie omul şi Dumnezeu, dacă-l iubeşti, îl scoate de acolo»“.
Femeia care a zămislit în pântecul său destinul unui popor
O mână de femeie avea să dea naştere omului care a schimbat destinele unui popor – jupâneasa Tudora. Nu a fost olteancă, nici prin locul naşterii, căci se trăgea din Ialomiţa, nici prin vreo „boierie“. Legătura sa cu Oltenia este prin fiul ei Mihai, „întâi Ban al Craiovei“. „Mama lui Mihai mai este a Olteniei prin sfârşitul vieţii, petrecut la Mănăstirea Cozia, unde s’a călugărit şi unde aştepta cu inima strânsă şi cutremurată veşti bune ori năpraznice din scurta şi viforoasa domnie a fecioarului său“.
Povestea sa pe aceste meleaguri începe îndată ce Mihai a ajuns la domnie. Jupâneasa i-a cerut atunci voievodului voie să se retragă din viaţa de la curte. A ales să-şi schimbe haina bogată pe rasa aspră şi mohorâtă de şiac a călugăriei, la Mânăstirea de peste Olt. Într-o reculegere desăvârşită, meditând şi rugându-se, se pare că şi-a petrecut acolo anii ce i-au mai rămas până când avea să părăsească această lume.
„Aproape nu se ridica de la rugăciune. Chiar, atunci când, pentru prea multele lui păcate de om, Mihai a fost ca şi părăsit de credincioşii lui Buzeşti, mama sa i-a rămas neclintită în dragoste. Oricât de tare să fie omul, oricât de puternic, are nevoie imperios a primi dragostea, chiar dacă el nu are timp s’o cunoască, ori nu poate să o dea; iar Mihai, cu vieaţa atât de hârţuită, fugind din Ardeal la Curtea din Viena, poate n’a ştiut prea bine despre această candelă curată, care a ars continuu în preajma-i“, se menţionează în lucrarea „Oltenia 1943“.
Cu aceeaşi înfricoşătoare resemnare creştinească a primit maica Teofana, căci acesta era numele ei de călugărie, şi vestea morţii fiului său. „Eu, roaba lui Isus, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihai Voievod, din Ţara Românească, vieţuit-am vieaţa acestei lumi deşarte şi înşelătoare de suflete şi am petrecut lumeşte destul, în tot chipul în vieaţa mea, până ajunsei şi la neputinţa bătrâneţilor mele şi la slăbiciune în Sfânta Mănăstire a Coziei, pentru plângerea păcatelor mele. Aciiaş mă ajunse şi vestea de săvârşirea drag fiiului meu Mihai Voievod, şi de sărăcia Doamnă-sa şi a coconilor Domnii lui prin ţări străine. Fui de plângere şi de suspine ziua şi noaptea. Ajutorul Domnului din înaltul ceriului au auzit şi s’au milostivit de i-au scos din ţări străine şi au cugetat pentru bătrâna şi jalnica lor maică… Am petrecut cu mult foc de moarte fiu-meu şi de jalea domniilor voastre, iar de către sfânta mânăstire, mulţumesc părinţilor dintr’însa c’am avut pace, răpaus şi căutare de molitvele lor la nevoia mea. Pentru aceea featele mele au făgăduit mânăstirii două sate din Romanaţi: Frăsinetul şi Studeniţa, pentru sufletul răposatului Mihai Voievod şi pentru sănătatea fiiului său Nicolae Voievod şi pentru pomenirea noastră şi a tot neamului nostru, în vecie“, avea să scrie maica Teofana, într-o limbă românească din cele mai curate.
Astăzi, în biserica mare de la Cozia, în partea dreaptă a pronaosului, pe o piatră impresionant de simplă, stă scris: „Aci odihneşte călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihai Voievod“, femeia care a zămislit în pântecele ei destinul unui popor întreg.
Comoara de la Mănăstirea Stăneşti
„Curată, viţă de boier“, Sima Stolniceasa Buzeasca, soţia lui Stroe Stolnicul, a lăsat urmaşilor moştenire nu numai povestea femecătoare a unei jupânese, ci şi un dar de preţ, rod al muncii mâinilor sale. „La sfârşitul domniei lui Alexandru Voievod cel Rău, Stroe Buzescu umblă în pribegie peste tot cu Mihai chiar şi la Istambul. În acest timp de nesigure şi grele prevestiri, jupâneasa Sima trăieşte vieaţă de resemnare. În nopţile lungi ca zilele, cu ochii aplecaţi pe cusătură, veghează cu hărnicie; a cumpărat de la nişte negustori levantini brocart vişiniu de mătasă, fir de aur şi argint – mărgăritare a descusut de la un colan zestre – şi cu acestea a lucrat un epitrafir. E aşa de frumos că mai nu-i vine a crede că ea, cu mâinile ei, l-a cusut.
În ziua de Sfântă Maria, când l-a adus la Biserica din Stăneşti să i-l sfinţească preotul, norodul adunat acolo s’a speriat de atâta frumuseţe, au crezut că îngerii l-au lucrat cu mâinile lor“. Jupâneasa l-a dăruit cu dragoste Mănăstirii Stăneşti, ctitorie a familiei ei.
Din altă lume
Atâtor poveşti li se alătură şi aceea care o are în centrul ei pe Elena Glogoveanu, una dintre boieroaicele autentice. Ca şi în alte case ale vremii, şi în a ei cultura era o tradiţie, tot ce apărea nou în literatura franceză, toate revistele, precum şi mişcarea artistică din străinătate şi din ţară îi erau familiare. Aici, în vechea sa casă, nu de puţine ori oaspeţi de seamă îi treceau pragul.
„Azi trecem cu nepăsare prin preajma copacilor bătrâni şi a zidurilor de mânăstire ale casei în care se adăposteşte primăria, urcăm şi cobărâm scările şi nu ştim că acum o jumătate de veac era acolo vieaţă intensă, curtea neîncăpătoare pentru cupeurile şi trăsurile boiereşti, care aduceau oaspeţi de soiu «în vizită la Glogoveanca», căci aici au fost găzduiţi de mai multe ori Regele Carol I… Rămasă văduvă în timpul războiului de la 1877, Elena Glogoveanu îşi petrecea viaţa mai mult în oraş. Înzestrată cu o voinţă puternică, autoritară, înconjurată de stima şi dragostea multor prieteni, îşi făcea o plăcută datorie de a primi în casa ei pe boierii scăpaţi, la fel ca pe ceilalţi“, se menţionează în paginile „Olteniei 1943“.
Mulţi boieri olteni au trecut pragul casei sale şi multe lecţii de voinţă şi patriotism le-au fost servite pe lângă minunatele delicatese pregătite de Elena Glogoveanu. La „maman Glogoveanu“, după cum o numea princepele, găseai numai lume aleasă.
„Pentru frumuseţea şi mai ales pentru simplitatea primirii pe care Const. Glogoveanu o făcuse Domnitorului la Poiana, acesta a rămas legat de dânşii cu prietenia care nu s’a sfârşit decât la moartea bătrânei Glogoveanu… Când a primit în palatul ei din Craiova perechea princiară, îndată după războiul neatârnării, a fost manifestaţie aproape naţională. La recepţie, toată strada era plină de trăsuri, doamnele îmbrăcate în toalete strălucitoare, iar «la petite maman Glogoveanu», ca o sfârlează, era peste tot, cu grija ca fiecare să se simtă bine. Apoi de câte ori treceau Carol I şi Carmen Sylva prin Craiova, bătrâna doamnă le trimitea coşuleţe încărcate cu cele mai bune prăjituri făcute de dânsa, fructe şi flori. Într’ o zi, o ladă uriaşă intră pe poarta casei boiereşti: darul regelui. Un scrin frumos încrustat, având gravată, în latineşte, o inscripţie de preamărire a legii ospitalităţii, a fost pus la loc de cinste în salonul cel mare“.
Istorisirile din viaţa unor astfel de doamne nu se opresc aici. Li se alătură alte nume, alte figuri importante, care au lăsat moşteniri de seamă Olteniei, dar aceasta este altă poveste care-şi va găsi locul într-o altă pagină de ziar.
