Calea Unirii, „inima de piatră a urbei de odinioară“, care în anii 1868-1892 era populată de personaje celebre ale negoţului, a fermecat de-a lungul veacurilor oameni de litere sau pictori. Poveştile de viaţă spuse cândva, departe în timp, în trăsurile elegante aduse de la Viena sau Paris, dar şi vorbele rostite la colţ de stradă au transformat Calea Unirii într-o zonă cu un farmec aparte. Cine a trecut vreodată pe Calea Unirii sau măcar a descoperit-o în imagini zugrăvite în cuvinte nu are cum să nu fie cucerit de istoria şi viaţa acestui loc, care continuă să-şi scrie povestea şi azi.
„În acest pământ / De atâtea ori întrebuinţat / Stau formele mai noi / Orizontal, / Ca frunzele vechi la rădăcină, / Dar din vâna tâmplei mele / Curge un fir de iarbă / De atâtea ori tăiat / De alte frunţi, de alte gânduri / Şi se roagă iarba: / Omule, nu mă întrerupe“, scria Marin Sorescu.
Aceasta pare să fie dorinţa nerostită a atâtor locuri bătute de pasul trecătorilor de ieri şi azi. Istoria lor trebuie să trăiască, povestea lor trebuie să fie auzită. Filele de carte, imaginile de demult surprinse de aparatul de fotografiat sau de penelul unui pictor fascinat de frumuseţea locului pot să te conducă spre alte timpuri.
Pornim şi noi în această călătorie. Rafturile înţesate de cărţi dispar ca prin minune atunci când privirea cade pe pagina îngălbenită. Mirosul specific de vechi ne introduce în altă lume. O lume descrisă atât de frumos în paginile Arhivelor Olteniei de rândurile lăsate moştenire de M. Theodorian Carada, după cum ne arătă semnătura de la sfârşitul impresiilor.
Strada este descrisă aşa cum era ea la 1868-1892: „În colţ pe Calea Unirei era pălărieria lui Lempart, apoi, la dreapta, acea a lui Louis Barer şi, în sfârşit, a românului Ilie Miulescu. Sus, la etaj, era Clubul Naţional, zis al «baccelelor». La stradă urmau vreo doi lumânărari, farmacia Konteschveller, unde era la început cofetăria Sarasy şi azi giuvaergeria lui Mendel… Sub Hotelul Theodoru, bătrânul Aron Zwibel vindea jurnale, tutun şi cărţi vechi. Sub hotel mai era şi un restaurant. Peste drum de hotel, tot pe dreapta, unde e azi Hotelul Geblescu, nu era nici o clădire, iar dincolo de el, în fundul unei grădiniţe, unde se cânta vara, cofetăria lui Cacaliceanu, având deasupra-i «Clubul Tineremei». Ceva mai departe mai erau o berărie, grânăria lui Valentin Cohn, apoi Bach croitorul, care m-a îmbrăcat pe mine şi după ce mă mutasem la Bucureşti. …Tot pe Calea Unirei, peste drum de Samitca, dai mai întâi de prăvălioara în care Luiza Eberling vindea lucruri de mână. De acolo, lăsând pe dreapta drumul ce duce spre liceu şi Sf. Treime, printre locuri virane şi case vechi, ajungeai la o casă mare, cu o poartă boltită la mijloc, între două prăvălii: într-o parte Caţi Marşantam, care, pe lângă pălării, mai vindea şi lucruri bune de mâncare: ciocolată, bomboane, tapioca, iar într-alta Riedel, bărbatul marşantei, între cari Marin Constantin, fost o clipă primar al Craiovei, şi băcănia lui Alexandru Dumitrescu.
Printre rachieriile acestea, era farmacia lui C.F. Moss, cel care s-a îmbogăţit vânzând cu un leu sticla de apă gazoasă…“.
Poveşti de demult
Povestea lui M. Theodorian Carada merge mai departe. Intervin amintirile, spusele bunicii, ajutându-ne să reîntregim imaginea acelui loc. „Negoţul craiovean pe vremea aceea era românesc. Ovreii, mai toţi spanioli, ţineau prăvălii mărunte prin strada Hurezului şi în jurul pieţii Elca. Pe acolo, vineri seara, se apindeau lumânări în fundul prăvăliilor şi pe uliţe se plimbau la braţ, vorbind spanioleşte, fete tinere. Mi-aduc aminte de Perlica, cu care supăram pe colegul meu de şcoală Ilie Marincu. Îmi mai reamintesc încă de Iliştein, de la care mi se aduceau în copilărie jucării frumoase.
În vremea mea, încă multe din prăvăliile din târgul Craiovei erau boltite; de aceea, negustorilor li se zicea mai de mult boltaşi. Că de boltaşi vechi am auzit vorbindu-se de Hagi Gheorghe, Hagi Ioniţă, Hagi Preda, de Ghenovici şi de Cratunoglu, de Tudor Coman… Bunica îmi spunea că singurul ovreu ar fi fost Salom Tolbaşu, care-i aducea stofe şi mătăsuri şi de care spunea că a mufluzit, fiindcă, după cum zicea dânsa, «era prea de omenie ca să aibă noroc în negustorie»“.
Erau oameni cunoscuţi în urbea lor, negustori care au dispărut lăsând locul altora, peste ani. În 1890, Calea Unirii şi-a schimbat înfăţişarea, căci s-a „pavat cu bazalt de la Librăria Samitca (Hotel Palace) până la podul spre Drumul Calafatului (Dunării), trotuarele fiind aşternute cu plăci de bazalt artificial“, după cum se menţionează în lucrarea Magdei Buce Răduţ.
Pitorescul locului nu s-a pierdut. Pe la 1908, Uliţa mare a târgului, vechea stradă Unirii, avea un farmec aparte datorat fiecăriei clădiri, după cum scria presa de epocă: „În strada Unirei, de la Răscruciu înspre Şoseaua Bechetului, nu erau decât prăvălii cu un singur etaj, unde puteai găsi obiecte de artă şi orice putea servi la împodobirea unui interior… merfuri aduse din străinătate“.
În zgomotul roţilor trăsurii
În 1914, aceeaşi stradă a „Unirei“ îşi schimbase înfăţişarea. Era o zonă elegantă, unde lumea bună îşi făcea plimbarea de seară, şi toţi se puneau la curent cu ultimele ştiri ale urbei. Era locul unde se ştia totul şi se afla totul. Se circula pe două sensuri, grupurile se salutau, pentru ca apoi să-şi continue plimbarea.
Elevii de la cele două mari licee de băieţi din apropiere, „Fraţii Buzeşti“ şi „Carol“, cu şepcile pe cap şi matricolele pe braţ, fetele de la „Elena Cuza“, dar şi elevii altor şcoli şi-ar fi dorit să se poată alătura celorlalte personaje ale locului, numai că nu aveau voie să circule pe acolo.
Strada fascina şi incita. Dacă seara plimbările se făceau la pas, ziua, artera era a trăsurilor elegante, aduse din Viena, Paris sau Munchen, cu cai frumoşi, bine îngrijiţi. Era un colţ din lumea birjarilor, care umpleau strada cu farmecul pocnetelor de bici, nechezatul cailor, tropotul copitelor şi zgomotul roţilor trăsurilor.
În perioada interbelică, primarii au dorit „să dăm o înfăţişare estetică oraşului nostru“, în 1930, propunându-se ca denumirile de „fundătură“ şi „pas“ să fie înlocuite cu „stradă“, iar în locul vechilor uliţe de mahala să fie străzi drepte, largi, pavate. Cele mari urma să fie numite „căi“, principala stradă a oraşului devenind Calea Unirii de astăzi.
