E vremea ca Dunărea să asculte, din nou, cuminte şi tăcută, vocile calde ale nebunilor din micile oraşe. Chitarele se aud, ca în fiecare august, la margine de Calafat şi fiecare suflet revine la Mecca lui, punctul acela de sprijin care îl redă sieşi, îi dă un sens şi o cale. E vremea sufletului, e vremea muzicii folk…
„Şi te iubesc cu milă şi cu groază, tot ce-i al tău mi se cuvine mie, ca un nebun de alb ce capturează regina neagră pentru veşnicie…“. În freamătul serii, glasul lui Emeric Imre amuţeşte gândurile şi opreşte în loc faptele. În jurul scenei, pe scaune sau pe jos, tineri şi adulţi, părinţi purtând copii în braţe ascultă rostogolindu-se, venind şi plecând, cântec după cântec, vrajă după vrajă, lume după lume. Omul devine el însuşi poveste. Cu Dunărea alături şi cerul deasupra, în Gustarul lui 2008, în jurul lui Dan Vană s-au adunat Tatiana Stepa, Didina Curea, Mircea Baniciu, Cristian Buică, Doru Stănculescu, Mircea Bodolan, Dinu Olăraşu, Eugen Avram, Emeric Imre, Florin Thomits, Adrian Beznă, Maria Gheorghiu, Mădălina Amon, Cristian Corcioveanu, Vasile Mardare, Ovidiu Mihăilescu, Alina Manole, Marius Matache, Adrian Sărmăşan şi, chiar de dincolo de fluviu, Jul Baldovin, Adrian Ivaniţchi, Stefan Gheraksiev, Margarita Drumeva, Rosen Paskulov. Din Oţelu Roşu sau din Baia Mare, din Craiova sau Bucureşti, distanţa n-a fost un obstacol. Şapte zile de folk, de muzică pentru suflet…
Dacă citim în dicţionare, folkul este definit ca un curent muzical ce descinde din folclorul american, avându-şi rădăcinile prin anii ’30. Versurile cântecelor sunt caracterizate de o valoare poetică, aducând în discuţie problemele vieţii cotidiene, preocupându-se de individ în relaţie cu istoria şi nedreptăţile sociale. Iniţial, termenul (englezul folk = oameni/popor) denumea muzica pe care o cântau oamenii simpli din popor. În secolele XX şi XXI, a căpătat sens, putând fi folosit ca sinonim la muzica tradiţională. „Împarte, Doamne, cu mine durerea / Din lacrima care te strigă / Şi dă-mi alinarea şi dă-mi mângâierea, /
Împarte cu mine durerea“…
200 de euro pe cântare
Tabara Naţională de Muzică Folk, ediţia a XI-a. Dan Vană trebuie să fie mândru de drumul lung şi anevoios străbătut până aici. „Calafatul este, de la o vreme, un fel de reper, un etalon, un punct de sprijin de care cei care cântă folk se folosesc pentru a merge mai departe. Sunt oameni – unii destul de buni, cu concursuri şi premii obţinute – care fac bani. Mai puţin şapte zile pe an, când vin la Dunăre să cânte folk. Întrucât ce se întâmplă aici chiar este un eveniment unic, pe care nimeni nu-l mai realizează. Şi fiecare vine la Mecca lui, la acel punct de sprijin… Şi nu se uită la bani, căci 200 de euro pe cântare, cât îi putem oferi noi, este o nimica toată. Nimeni nu mai cântă astăzi pe banii ăştia. Dar tocmai faptul că revin, an de an, este dovada că folkul nu mai are nevoie de discuţii de genul «mai este sau nu actual». Oamenii au tot atâta nevoie de folk, cât au şi de muzică clasică, de rock sau de altceva. E loc pe piaţă pentru toată lumea“, a spus organizatorul „de suflet“ al festivalului.
Didina Curea îşi lasă fluierul deoparte şi revine la cuvinte: „Un om a avut 100 de roibi. Altul a avut 100 de prieteni. Odată, primul a întrebat care e cel mai bogat şi tot el a răspuns: evident, cel care are 100 de cai. Celălalt a tăcut, n-a spus nimic. Peste un an, roibii au murit… Atunci, un prieten i-a dăruit un măr. Altul, o vorbă bună. Cel de-al treilea i-a cumpărat un ton. Al patrulea i-a cântat la chitară. Al cincilea, la vioară. Şi fiecare i-a oferit în dar un roib. «Ei, care-i cel mai bogat om?», l-a întrebat omul cu 100 de prieteni…“ – Sorin Minghiat. Un om, o poveste…
Lângă copacii fără pădure
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, un Calafat, o Dunăre, un Dan Vană şi muzica folk. Dezbateri, ateliere, înregistrări, filmări de videoclipuri, emisiuni radio şi TV, lansări de carte, de CD-uri şi multe spectacole de zi sau de noapte, cu sau fără foc de tabără. Un spectacol a avut loc şi într-un sat românesc de peste Dunăre… „Chiar dacă n-am să fiu un om de bani gata, / Chiar dacă n-o să am averi pe pământ, / Chiar dacă nu m-am născut rege şi gata, / Chiar dacă n-o să mai pot cândva să cânt, / Totuşi, mai am undeva/ O lume numai a mea“, cântă Cristian Buică, prezent pentru al nouălea an în tabăra de muzică.
La fel ca şi el, una dintre cele mai frumoase şi mai dureroase voci ale folkului românesc, despre care Adrian Păunescu spunea: „Şi totuşi, când se va vorbi despre anii noştri, nu vor fi citate zgomotele de cuţit pe piatră şi nici de derapaj de motocicletă, în viraj periculos, ci vocea corului de îngeri care s-a ascuns definitiv în fiinţa Tatianei Stepa, cântând şi pentru cei buni, şi pentru cei răi, şi pentru cei care-i aud durerea, şi pentru cei care-i sfidează nenorocirea, spune-mi, pădure cu frunza rară, unde-i iubirea de astă-vară, nu ştie toamna să se îndure de noi, copacii fără pădure“. Femeia care, în ciuda durerilor, merge înainte. Pentru că iubeşte „muzica. Şi oamenii. Şi poezia. Şi iarba. Şi florile. Şi toamna. Şi Crăciunul. Şi marea. Tot ceea ce ţine de viaţă. Nu numai că trebuie, dar merită trăită.
Pe 7 august, tabăra de folk se închide pentru încă un an. Poveştile însă merg mai departe. „Acum sunt mai pustiu ca totdeauna de când mă simt tot mai bogat decât tine“…
