Saună oferită gratuit vânzătorilor din Piaţa Centrală din Craiova: legumele şi fructele se coc rapid la aproape 40 de grade Celsius şi, inevitabil, se strică. Deşi comercianţii au cerut aer condiţionat, aceştia au primit doar o uşă deschisă şi alternativa de a pleca în altă parte, în cazul în care condiţiile nu le sunt pe plac.
Căldură mare, fructe stricate, marfă aruncată, bani pierduţi. Asta defineşte soiul de negoţ care se practică în Piaţa Centrală din Craiova. Deşi este cea mai importantă din oraş, nu beneficiază nici pe departe de condiţii civilizate, nici pentru păstrarea produselor, nici pentru un act de comerţ dintr-o ţară europeană. Moleşiţi de căldură, oamenii care stau de dimineaţa până seara să-şi vândă marfa se feresc de căldură cum pot mai bine. Nevoia te învaţă şi nici nu ştii de unde-ţi vin ideile când te găseşti la gura cuptorului. Aşa că fiecare improvizează pălării cum se pricepe mai bine: din tricouri, din băsmăluţe sau din… foi de varză. „Degeaba, că se păleşte şi varza. Măcar de-ar desface nişte copertine, să avem aer. Că se usucă tot ce avem. Le udăm toată ziua şi degeaba. Ba ne mai ceartă şi cei de la administraţie, că facem apă pe jos, de parcă avem de ales“, spune Maria Vâlceanu. Lângă ea, vecina sa din Işalniţa, Aurelia Tănase, apucă sticla cu apă şi stropeşte zarzavaturile: „Sunt culese de aseară şi încep să se usuce“. Alături, Daniela Ispas mănâncă un iaurt cu poftă. Îşi schimbă apoi frunza de varză şi se mai răcoreşte pentru câteva minute.
Gura mică sau uite uşa!
Nemulţumiţi, clienţii comentează şi ei nervoşi lipsa de interes şi incapacitatea celor care administrează piaţa. „Ei au funcţii. Nu mai au timp să facă şi pentru amărâţi ceva. Cică, dacă nu-ţi convine, să te duci în supermarketuri. Păi, dacă eu vreau să iau legătura de pătrunjel de la ţăranul nostru şi nu din alea aduse de la dracu? De la turci iau roşii în plină vară şi au acelaşi gust ca iarna. Sunt frumoase, dar gust… ioc! Măcar la ăstea ţărăneşti le mai simţi savoarea“, bombăne un client, în timp ce îşi umple plasa cu fasole verde. Din spatele tarabei, o femeie la 35 de ani intervine: „Bani ştiu să ceară. Vin la prima oră, ne iau taxa pe mese şi pe urmă pleacă. Directorul a zis să ne mutăm dacă nu ne convine. Murim aici de cald. Ieri au încercat să ne desfacă nişte plăci, să facă aerisire. Am adus ventilator de acasă, că nu mai rezistăm. Iar marfa se strică. Dau şase lei pe metrul pătrat şi nu primesc, în schimb, nici măcar posibilitatea de a face comerţ civilizat. Da’ noi am intrat în Europa“. Din spate, altă femeie îşi exprimă nemulţumirea: „Ce dorim noi nu contează pentru nimeni. Directorul spune că face ce vrea. Dacă nu ne convine, să plecăm acasă. Ce ne trebuie nouă aer condiţionat? Să aibă ei, să le fie lor bine acolo sus, în birouri…“.
Bătrânii ţărani
La o tarabă de la intrare, tanti Lina înmoaie o legătură de mărar într-o găletuşă cu apă şi stropeşte apoi tot ce e pe masă. E obişnuită cu gradele multe, de când mergea la săpat, în tinereţe: „Dar aici îţi taie respiraţia câteodată. Stau cu paharul cu apă lângă mine. Am masa lângă uşă, dar tot degeaba“. Are 75 de ani şi, cum n-o mai ţin puterile să iasă la muncile câmpului, vine în piaţă să vândă ce sădeşte în grădină: „Pân’ o să pun mâinile pe piept o să-i ajut pe copii şi pe nepoţi. Şi ei muncesc, dar îi ajut şi eu. Apoi, dacă stai acasă te norozeşti de tot. Aici măcar îmi lungesc viaţa, mai vorbesc şi eu cu lumea. E mai bine aşa. Aşa suntem noi, ţăranii… până intrăm în pământ“, spune femeia, aranjând două legături cu morcovi.
Înghesuiţi ca sardelele
Sătui de condiţiile batjocoritoare de care au parte, dar constrânşi să rămână în acest tip de negoţ, unii comercianţi se gândesc să nu mai vină cu marfă în perioada următoare: „Plec din cauza căldurii. În septembrie mă mai vedeţi“, spune un bărbat. „Într-o piaţă cu marfă perisabilă trebuie să ai aer condiţionat. Noi aruncăm din ea în fiecare zi, pierdem bani, dar nu contează pentru cei care administrează piaţa“. Şi vecinul său de masă e nemulţumit: „Aruncăm ciuperci, mere, piersici, banane, nectarine, în fiecare zi. Am avut ciupercile la şase lei, le-am lăsat la patru lei şi deseară o să le arunc. Că n-o să mai am ce alege“. Adunaţi la o tablă, oamenii fac calcule: „Patru mese a şase lei pe zi, ori 30 de zile, timp de 12 luni, faceţi socoteala câţi bani plătim ca să stăm vara cu marfa la 40 de grade Celsius şi să se strice tot. Hoţie cât se poate!“. Unul dintre bărbaţi se îndreaptă spre masa cu fructe, arătând efectele căldurii: „Mărul ăsta eu îl aduc de la două grade. Aici stă la 40. Uite cum arată acum! Şi ce să fac cu el? Îl arunc, normal. I-am spus directorului să vină aici la trei după-amiaza, să stea o juma’ de oră. Păi, de ce să vină? Dacă eu plec în concediu, fac o cerere pentru rezervarea mesei, plătesc jumătate de taxă şi, cât eu sunt plecat, el o închiriază la alţii. Asta e suprataxă. Şi eu ce condiţii am? Stăm aici ca sardelele, pe o jumătate de metru. După normele europene, până şi găina are mai mult spaţiu. Dar cui să-i pese? Parcă n-am munci, am fura…“.
