Toata lumea ii stie in Simian pe ai lu’ Ristea. Stau in Nisip, mahalaua Cernetiului, acolo unde vin din Strehaia in fiecare vara sa-si puna cortul. Cu puradeii pe lânga ei, bat ciocanele cât e ziua de lunga, subtiind, indreptând si indoind arama. Mesteresc cazane de tuica, desi, dupa numele mostenit, s-ar chema tigani caldarari. Dar cum galetile nu mai sunt o afacere buna cam de când au iesit pe piata plasticele usoare si ieftine, tiganii au ramas doar la cazane. „Deh, rumânu’ o sa bea tuica toata viata, fara ea nu poate! Iar de cumparat, hai de capu’ lui, nu-i da mâna tot timpul si nici nu e la fel de buna. S-o face hatuncea, sângurel, la cazanu’ rachia, adica la cazan tâganesc“, zice capul familiei, sigur de viitorul afacerii sale.
De la cort, la baraca
Sunt caldarari din tata-n fiu. Ristea cel batrân a aflat meseria de la taica-sau, care a furat-o de la cel dinainte si tot asa. Iar la Simian au venit toti, pe rând, sa-si vânda marfa. „E vad bun“, apreciaza tiganul, atotstiutor, strângând in mâna o ureche de arama abia rasucita. „Oameni harnici, muncesc si au bani. Nu ma imbogatesc eu, dar nici nu mor de foame aci, la Cerneti“. Urmând traditia inaintasilor sai, tiganul si-a facut gospodarie frumoasa in Strehaia, unde sa-si culce tot neamul. De pe urma cazanelor, fireste, care intotdeauna au avut cautare printre românii setosi. Apoi Ristea si-a invatat si plozii mestesugul. Sa umble din casa in casa dupa arama veche, s-o ia si s-o topeasca. Iar cum se face vara, sa vina in Cerneti, la afacere. Multi ani au stat in cort – era singura casa stiuta de tigani si foarte comoda pentru indeletnicirea lor. Il asezau in mai, il ridicau in octombrie, când se intorceau acasa. Acolo dormeau, acolo mâncau, acolo faceau cazanele. Acum vreo sase – sapte ani, dupa ce i-a murit tiganca si a gasit-o pe Verdeana – vaduva si ea, si tot cu cinci copii pe cap – Ristea s-a hotarât sa ridice un acoperis zdravan in Cerneti – se apropia de 70 de ani si nu-si mai permitea sa se joace cu sanatatea. A umblat cu noua nevasta prin sat, a adunat foi de carton, de placaj, a mai si cumparat câteva si a facut baraca. Suficient de incapatoare, incât sa intre ei doi, copiii si puradeii cei mici – nepotii. Cortul l-a pastrat, normal, dar numai pentru munca, sa nu ii arda prea tare soarele când bat arama cu ciocanul.
Câstig din rabdare
„Cum e caldura mare, ne tragem la umbra, sub el“, zâmbeste Ristea, dezvelind de dupa pielea cafenie câtiva dinti stralucitori. „Si-ncepem: intâi facem obodu’, apoi fundu’, dup-aia ozna. Facem foaie subtire, batem cu ciocan plomatic, pâna se intinde de unu, doi – cât vrea clientu’. Cu ciocanu’ si din mâna, o aducem pe rotund si o-nchidem. Pe urma vine capacu’, pe care lipim alama cu manusile. Facem apoi teava – din fâsii inguste, lipite doua câte doua si indoite la capete. Iar la sfârsit ondulam in spirala tuburile prin care curge tuica“, explica tiganul mestesugul cu de-amanuntul.
Lânga el, Verdeana il asculta cu luare-aminte, tintuindu-l cu ochii albastri care mai acum ceva vreme au luat mintile tiganului. La fel fac si ceilalti: Nae, unul dintre baietii lui Ristea, plecat in Franta sa se pricopseasca si intors acasa hotarât sa nu mai tradeze nicicând afacerea de familie, nevasta-sa, Zâna, si toti puradeii lor: Liliac, Fabian, Verdeana si Francez. Cu totii il asculta pe Ristea, cel mai mare tigan caldarar din Strehaia, Simian si imprejurimi.
„Nu e grea meseria asta de caldarar“, zice Ristea intelept, aprinzând un muc de tigara proasta in timp ce priveste critic cazanul aproape terminat de lânga el. „Dar trebuie sa ai rabdare cu ea. De câstigat, nu se câstiga pe loc cine stie ce: la zece kilograme de arama câte intra intr-unul si la 480 de mii cât costa un kil, ce sa scoti? Eh, daca avem noroc, vindem si noi acolo cinci – sase pe luna. Cu sapte – opt milioane bucata, cu materialul care intra, nu ramâne mare lucru…“.
