Rast, Cârna, Macesu de Jos. Trei localitati aproape sterse de pe fata pamântului. Trei sate in care „viata la tara“ a disparut, inghitita de apele Dunarii. Corturi imprastiate intre maracini, cazane de mâncare impartita cu portia de armata, saltele pardosind o fosta discoteca – aceasta este imaginea „idilica“ in care se zbat astazi oamenii pamântului. Ai apei…
In Dealul Pietrisului, corturile au inceput sa se ridice de o saptamâna. Pari smulsi la repezeala din patulele luate de apa, foi de plastic legate intre ele. Deasupra, sa le fereasca de soare, s-au intins bine presurile, velintele ori paturile tinute odata de bune in camera de la drum. Cosuri, saci, custi in care stau de-a valma gâste, gaini si rate, pândite de la distanta de vreun câine turbat de foame si caldura, toate cârpesc gospodariile incropite intre maracini. Inghesuite cu ce a mai apucat fiecare sa ia din case, carutele stau alaturi. Sa plece in alta parte sau sa se intoarca, dupa cum o vrea Dumnezeu. In vale, turla bisericii vegheaza apele, tot mai lacome, tot mai nesatule. De jur imprejur, Macesu de Jos – inca un sat inecat de Dunare.
Macesu de Jos – urcat la deal
Târziu s-au hotarât macesenii sa-si paraseasca satul. Crescuse apa in case de vreo jumatate de metru, când s-au indurat sa-si lase toata pricopseala in voia sortii. Urcând in carute ce au gasit mai aproape, jelind o viata de poveri si rabdari, au plecat pribegi pe unde au putut. La copii – cei care au apucat sa-i aseze la casele lor, la neamuri mai indepartate – cei care au avut curajul sa le cerseasca mila. Dar cei mai multi s-au urcat pe deal, acolo unde isi are fiecare o bucata de pamânt. Sa fie aproape, sa aiba sub ochi satul, de o fi sa se intoarca.
„La Pasti aveam doua case, una terminata de trei ani. Acum ne inghesuim cinci suflete sub o folie“. Costel Teaca se uita in jur: toata viata parintilor, a lui si a nevestei sale s-a adunat pe o palma de tarâna: „Un sopron a mai ramas in picioare in mijlocul apei. Am luat lemnele din el sa fac aci’, pe locul de vie, un acoperis. Foile de carton le-am cumparat pe datorie pâna la pensie. Cu asta m-am ales, dupa o viata de munca“.
Câteva pasari inchise intr-un cotet, televizorul invelit intr-o vesta, un aragaz cu butelia pe sfârsite. Spânzurate in cuie, cinci pungi cu ajutoare poarta numele membrilor familiei pe etichete galbene.
„Azi o desfac pe a mea. Sa iau sapunul sa ma spal si sa ma berberesc. Am fata internata in spital, la Craiova. A racit de la apa. Ma duc s-o aduc acasa… In cort, adica, vai de capul meu!“.
„Ramânem sau plecam?“
Drumul de carute care despartea parcelele oamenilor a ajuns de o saptamâna ulita Macesului. De o parte si de alta, gospodariile de carton si plastic se insira in soare. Pe lânga ele, pui cu penele abia rasarite misuna bezmetici.
Stefan Mirea si Ion Nicola si-au tras „casele“ aproape, sub un singur acoperis de tabla ruginita. Doua dormeze, patru saci cu haine, o matura noua, un tuci cu apa fiarta plin ochi cu vasele mânjite de prânzul sarac.
„Si daca ne facem case aici, tot una-i“, scruteaza Ion intinderea pe sub streasina palmei, mestecând ultimul dumicat. „Sub Deal sunt numai izvoare. Pamântul se surpa incet, nu-i bun de stat. Acasa nu-i chip sa ne mai intoarcem – apa a trecut de ferestre!“
Iuliana, nevasta-sa, plânge linistit, stergând firimiturile de pe masuta plianta. Ea n-a mâncat. De o saptamâna, de când a iesit din casa ei, nu-i mai trebuie nici mâncare, nici somn.
„Acum nu avem decât sa asteptam ce-or decide cei mari cu noi: ramânem aci sau plecam“, a mai spus Ion, lasându-se greu pe-un lemn. Ferindu-si ochii de femeie, sa nu-i vada amarul din ei, cauta intre acoperisurile din vale. Acolo, intre ele, casa lui dispare intre ape.
Discoteca – adapost pentru sinistrati
Zeci de saltele aliniate pe lânga pereti acopera pardoseala. Prins in cuie, câte un cearsaf alunga soarele din geamuri. Pe cabluri lungi care traverseaza incaperea, maldare de haine sunt puse la uscat. Intr-o sticla de plastic retezata pe jumatate, câteva lalele amintesc ca ar putea fi primavara. In mijloc – sa poata fi zarit din orice unghi – televizorul transmite incontinuu stiri de la inundatii. Cu greu ar recunoaste cineva acum vechea discoteca din Goicea – astazi adapost pentru sinistrati.
Barascu, Bratan, Hera, Radulescu, Milut – cinci familii din Cârna locuiesc aici de aproape doua saptamâni. Secatuiti de puteri, cu sufletele ramase acasa, intre peretii inmuiati de apa, oamenii impart acelasi acoperis, aceeasi pâine, aceleasi gânduri.
„Nimic nu a mai ramas in picioare. Animalele – care au putut sa le ia – le-au dus pe la rude. Doar haine de schimb avem cu noi, ca restul nu am avut cu ce sa le transportam: mobila, frigiderul, toate au ramas. Cine ne lua cu toate hangaralele, cu tot ce are un om in casa lui?“, isi frânge Florica mâinile, cântarind din ochi putinele lucruri pe care le-a adunat intr-un colt al discotecii.
„Dumnezeu a vrut asa, sa patimim. Poate c-am gresit. Poate au gresit altii si trebuie sa platim noi…“
Din nou mâncare pe cartela
Zeci de oameni se ingramadesc vizavi, la poarta unui garaj. Inauntru, un functionar al Primariei Goicea imparte alimente pe cartela: doua pâini, o conserva de fasole, o cutie de margarina. Nerabdatori, obositi, sinistratii asteapta sa le vina rândul, framântând in mâini buletinele.
„Ne scriu pe liste care ce luam. Parca nici pe vremea lu’ Ceausescu nu era asa“. De trei zile, Gheorghe Roman sta la o ruda. Are 82 de ani. Atât. „N-a cazut casa de tot, dar mult nu mai are. E plesnita pe toate partile, n-are cum sa scape, o umfla mereu apa. Sa vedem ce-o fi pâna se intoarce muierea. E acolo, pazeste puii sa iasa, ca e pacat sa-i lase sa moara in gaoace…“, suspina batrânul, mai facând un pas spre poarta garajului.
Corturile militare s-au asezat la marginea Goicei. Vreo 20, cât sa incapa toti tiganii din Cârna. Puradei, bulendre multe si câtiva câini slabanogi – asta e toata averea pe care o adaposteste tabara. Alungati de furia apelor, oamenii isi mesteca durerea o data cu portiile de mâncare impartite, la ore fixe, de armata.
Liniste grea in Rastul Nou
Dupa Paste, s-a facut liniste in Rastul Nou. Din când in când, masini cu ajutoare mai dezmortesc odihna chinuita a oamenilor, prea greu incercati. Nimeni nu mai are putere sa plânga, sa strige, sa ceara. S-au obisnuit deja – cu pamântul tare, cu cerul liber, cu pribegia. Zilele au inceput sa curga domol in tabara oamenilor din Rast – doar la prânz si seara, camioanele militare ii scot afara din corturi. Se rânduiesc atunci cuminti, cu farfurii, sticle ori cratite, sa-si primeasca hrana gatita la cazan.
„Zidurile pe margini le mai am si acoperisul alunecat intr-o parte. Asta a vrut soarta cu mine, ce sa mai fac acum? La ce bun? Sa urlu? Sa blestem? O sa am casa inapoi asa? Las’ ca stau aci si manânc la cazan, dupa 30 de ani de munca“, zâmbeste amar, resemnat, Gheorghe Tuta, intinzându-si farfuria. Ia doua polonice de piure si pleaca spre cort.
Cristina Stanca are 54 de ani. Nu sunt multi, zice, dar ultima luna parca i-a adunat vreo suta pe umeri.
„Sapte persoane, dintre care doi copii, unul de trei ani, celalat de cinci luni, am ramas pe drumuri. Ce ne asteapta – numai Dumnezeu stie. Macar pe cei mici sa-i ajute, ca viata noastra s-a dus cu Dunarea cu tot!“
