Un scenariu deloc irealist, dar provocator, este oferit de analiştii de la PricewaterhouseCoopers (PwC), o firmă furnizoare de servicii financiare, consultanţă şi expertiză tehnică, cu birou şi la Strasbourg. Într-un studiu reluat de Les Echos şi L'Expansion, analiştii respectivi cred că, în 2020, ţările emergente, în primul rând China, vor detrona ţările dezvoltate de pe primele locuri în configuraţia economiei mondiale. Forţa economică combinată a şapte ţări emergente (China, Rusia, India, Mexic, Indonezia, Turcia şi Brazilia), grupate sub sigla E7, ar putea depăşi forţa celor şapte mari ţări occidentale membre ale G7 (SUA, Canada, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia). India, prognozează PwC, va lua, în 2012, locul Japoniei – a treia putere economică a lumii -, China va depăşi Statele Unite înainte de 2020, iar topul primelor zece puteri economice ale lumii va arăta, în 2030, astfel: China, Statele Unite, India, Japonia, Brazilia, Rusia, Germania, Mexic, Franţa şi Marea Britanie. Această evoluţie este cu atât mai impresionantă, cu cât E7 avea, în anul 2000, o putere economică de 2,5 ori mai mică decât cea a G7. Iar motorul bulversării ierarhiei mondiale va fi, conform aceluiaşi studiu, China. În analiza sa, PwC s-a bazat pe previziunile demografice ale ONU (care conduc totuşi la o netă încetinire a ritmului de creştere după 2020) şi a prevăzut rate de creştere de mărimea celor înregistrate de ţările emergente în ultimii ani.
Este plauzibil un astfel de scenariu?
Clasamentul din Top10 prognozat de PwC, afirmă specialişti de la Centrul francez de cercetări în domeniul economiei internaţionale (CEPII), trebuie privit totuşi cu precauţie. Mai plauzibilă este o previziune conform căreia, în 10-20 de ani, este foarte probabilă ajungerea la o paritate între diferitele zone economice ale planetei. Dat fiind ritmul rapid de creştere din ţările emergente, afirmă la rândul său Andrew Burns, director al Departamentului Tendinţe macroeconomice de la Banca Mondială, puterea lor economică se amplifică de la o zi la alta, dar împărtăşeşte aceeaşi părere privind mai degrabă o posibilă apropiere între zonele economice ale planetei într-un termen ceva mai îndepărtat de zece ani. Michel Fouquin, membru în conducerea CEPII, este de părere că previziunile PwC trebuie nuanţate.
În opinia sa, bizuirea pe tendinţele din ultimii câţiva ani este un pic „naivă“, acestea fiind stabilite pornind de la ipoteza, nerealistă, că ritmurile de creştere din ţările dezvoltate vor rămâne şi în deceniul viitor sub trei la sută. Este, de asemenea, riscant, spune Fouquin, să pariezi pe o creştere puternică de lungă durată în cele şapte principale ţări emergente ale globului, caracterizate, într-adevăr, printr-un dinamism rapid de dezvoltare, dar care suferă încă de fragilitate. Mergând la detalii, Fouquin recunoaşte că bazele creşterii economice în China şi India sunt solide, dar evocă, de pildă, situaţia Rusiei, pe care o caracterizează drept „ţară rentieră“, puterea sa economică provenind din exportul de materii prime, ale căror preţuri suferă fluctuaţii brutale. În ceea ce priveşte Mexicul, creşterea sa economică este strâns legată de cea a SUA, ceea ce o fragilizează. Şi în privinţa Chinei există semne de întrebare. Andrew Burns, de la Banca Mondială, relevă faptul că China a ajuns prima putere economică din punctul de vedere al ritmurilor anuale de creştere, ele fiind în acest moment de trei ori mai mari decât în Statele Unite. Dar, spune Burns, dacă măsurăm puterea economică în funcţie de ratele de schimb, China nu reprezintă decât şapte la sută din PIB-ul mondial, faţă de 21 la sută în cazul SUA. Iar în opinia sa, este puţin probabilă posibilitatea ca în următorii zece ani China să-şi tripleze partea sa de piaţă.
