A. Bondari – dedicat profesiei şi Cetăţii

Pentru competenţa, profesionalismul şi tactul pedagogic pus în slujba locuitorilor Craiovei, mentorului disciplinei de radiologie şi imagistică medicală i s-a conferit luna trecută titlul de Cetăţean de onoare al Băniei, distincţie pe care a primit-o, în urmă cu zece ani, şi din partea oraşului californian Santa Cruz (SUA).

– Un om obişnuit, trecut prin multe. S-ar putea spune că viaţa bate filmul, dar las pe alţii să mă caracterizeze. Ştiu doar că întotdeauna, ca medic şi ca om, am încercat să fac numai bine.

– Şi care chiar că m-a onorat! Şi, fără modestie, motivaţia celor care au decis că merit o asemenea distincţie corespunde realităţii. M-am dedicat trup şi suflet profesiei, Cetăţii. Nu sunt vorbe mari, ci adevărul.

– Păi, să le numărăm, ca în Caragiale. Când am fost director al Direcţiei de Sănătate Publică Dolj, am înfiinţat SMURD-ul şi Clinica de Hematologie, am creat o Secţie de Oncologie la Spitalul Clinic nr. 2. Serviciul de radiologie a fost dotat cu un aparat de tomografie computerizată, cu unul de rezonanţă magnetică, cu două de radiodiagnostic clasic, plus câteva maşini automate de developat. Din sponsorizări s-a reamenajat centrul de dializă şi s-au amenajat două săli de conferinţe, iar Spitalul Clinic nr. 1 a fost dotat cu o staţie proprie de oxigen, realizându-se, totodată, o parcare în curtea interioară a spitalului. Prin 1991, an premergător înfiinţării CAS, am creat un corp de colectare a contribuţiei asiguraţilor, care apoi a constituit baza de formare a CAS Dolj. Şi aş putea să continuu…

Urmaşii mei la DSP Dolj şi-au bătut joc de unele proiecte iniţiate de mine

– În afară de cele exemplificate mai sus, am iniţiat şi alte lucrări foarte importante pentru Craiova, am fost schimbat din funcţie fără nici o explicaţie logică, ci doar din aşa-zise motive politice, iar urmaşii mei au abandonat proiectele mele, ba chiar şi-au bătut joc de unele, din raţiuni pe care niciodată n-am să le pot înţelege!

– Când am venit în Craiova, eram singurul cadru didactic din disciplina de radiologie şi am dus-o aşa până în 1990 deoarece posturile erau blocate. Corect spus, sunt mentorul disciplinei de radiologie şi imagistică medicală, iar la momentul pensionării (2005) am lăsat în urma mea un profesor universitar, doi conferenţiari, un asistent şi trei preparatori. Asta spune ceva, nu? Toţi mi-au fost şi studenţi.

Am trăit în foc continuu

– Sunt un tip suficient de ordonat şi mi le planific pe toate. Aşa am trăit, în foc continuu! Cât am fost singur în disciplină, vreo 15 ani, plecam zilnic la ora şapte şi ajungeam acasă la ora 21.00.

– În urmă cu exact zece ani, primarul oraşului californian Santa Cruz, doamna Celia Sadd, şi membrii Consiliului Municipal m-au desemnat Cetăţean de onoare „pentru prezent şi viitor“ – aşa scrie în certificatul de cetăţeniei emis pe 6 noiembrie 1998. Timp de o lună, în toamna anului 1998, am participat la un curs de management din domeniul sănătăţii (International Health Programs), iar la sfârşitul cursului, primarul oraşului a acordat diplome de cetăţean de onoare câtorva participanţi care s-au remarcat, printre care şi mie.

– Riscăm să transformăm acest interviu într-unul de „laudae“! Nu cred că pe cititorii unui cotidian îi interesează CV-ul meu sau că, printre altele, în 1994 am fost ales în Comitetul European de Radiologie cu drept de vot sau că, din 2001, sunt membru al Societăţii Radiologilor Universitari din Franţa (GREF) ş.a.m.d. Şi când mă gândesc că prin anii ’80 nu mi s-a dat paşaportul ca să plec la Bordeaux, unde eram aşteptat să prezint o lucrare ştiinţifică. Păi ce, înainte îţi asculta cineva păsurile?

– Am fost repartizat la o circumscripţie sanitară în Dobrogea, Jurilovca. Am stat patru ani într-o comună cu 10.000 de locuitori, a fost o perioadă minunată din viaţa mea. Am învăţat să aleg şi să mănânc peşte din Deltă, am băut apă cu canciocul, din Razelm ş.a.m.d. Am asistat la 100 de naşteri într-un an! N-am avut moaşă în acei ani, am fost şi doctor, şi moaşă în acelaşi timp.

Anii petrecuţi cu domiciliul forţat în Ciulniţa au fost cumpliţi

– Sunt născut în Tighina (Basarabia), iar în România am ajuns în 1944. Tatăl meu a fost deportat în Siberia în 1941, a evadat în 1942, iar în 1943 s-a repatriat din faţa trupelor sovietice la Arad. În toamna-iarna lui 1944, odată cu ajungerea ruşilor, familia noastră a fost deportată în Bărăgan, gara Ciulniţa, unde am avut domiciliu obligatoriu până când a murit Stalin (1953). Au fost nouă ani de coşmar, cumpliţi… Părinţii mei plângeau de durere că nu aveau de unde să ne dea mâncare. Şi acum parcă îi revăd cum ne dădeau nouă o bucăţică de mălai, iar ei nu aveau ce să mănânce… Nu am cum să uit acei ani cumpliţi! Am văzut lumină electrică abia prin clasa a VI-a, mergeam la şcoală pe jos, trei kilometri. În fine… Am făcut gimnaziul în comuna Dragalina (Ialomiţa), iar liceul şi facultatea, în Bucureşti, din 1955 mutându-ne în Capitală.

După acei ani petrecuţi la Jurilovca (1966-1970), de care am vorbit mai sus, am fost medic secundar la Fundeni (1970-1973), medic specialist la Babadag (1973-1975), apoi în 1975 am susţinut concursul pentru un post de asistent la Facultatea de Medicină din Craiova. Aşa am ajuns în urmă cu 33 de ani în Bănie, iar acum Cetatea, pentru dăruire şi profesionalism, mi-a conferit titlul de Cetăţean de onoare.