Cu siguranta ati remarcat sloganul publicitar al companiei Petrom, si anume: „Petrom pune România in miscare“. Scumpirile repetate de anul trecut la carburanti si refuzul constatat pâna in urma cu putine luni, de ieftinire a benzinei si motorinei in urma evolutiilor favorabile pentru consumatori, m-au facut sa transform acest slogan in „Petrom pune România in parcare“. Iar ceea ce se intâmpla acum cu pretul gazelor ar putea justifica o noua varianta: „Petrom pune România la racoare“.
Dar nu este tocmai asa. Intr-o economie de piata, scopul agentilor economici este unul singur: profitul. Modalitatile prin care se obtine acest profit sunt insa discutabile. Consumul de gaz al României este satisfacut din trei surse: Petrom, Romgaz, rusi. Cea mai mare pondere in alimentarea cu gaz o are productia interna (aproximativ 70% din necesar, potrivit declaratiilor), iar restul vine de la rusi.
Petrom se oftica atunci când vede ca pretul pe care il primeste pentru gazul livrat pe piata româneasca este doar 45% din pretul platit pentru gazul importat de la Gazprom. Numai ca este o oftica economica. Si se intreaba: de ce sa nu cerem mai mult? Asta nu inseamna ca Petrom nu are un profit semnificativ din acest pret. Asa ca Petrom face ceea ce ar face fiecare dintre noi atunci când se afla intr-o situatie de cvasimonopol (alimentare cu gaze din numai trei surse). Cere mai mult.
Petrom poate face ce vrea, numai sa i se dea dreptul. Cine trebuie sa plateasca pretul Petromului? Companiile de distributie: adica Distrigaz Sud si EON Gaz România. Ele incheie contracte cu Petrom, cu Romgaz, cu rusii, cumpara gazul si il distribuie la un pret, atentie, reglementat de ANRGN. Adica autoritatea care este un fel de judecator suprem al pietei interne a gazelor. Si care spune: domnilor, nu puteti vinde cu mai mult de X dolari mia de metri cubi, pentru ca nu aveti justificare economica sau pentru ca ati abuza de pozitia pe care o aveti.
Or, autoritatea are obligatia sa priveasca si preturile din productia interna, si preturile finale si sa zica STOP. Pâna aici! Numai ca autoritatea s-a transformat, dintr-un reglementator, intr-un constatator. Iar explicatia pe care am auzit-o recent, cum ca distribuitorii care nu au incheiat contracte cu producatorul Petrom, care vindea un gaz prea scump, ar fi pus Autoritatea in situatia de a fi de acord cu majorarea preturilor, este stupida. Pentru ca Autoritatea tocmai a creat precedentul pentru a-si constata inutilitatea, ba chiar efectele perverse pe care le are asupra economiei. Daca la anul se va intâmpla la fel? Daca nici la anul nu vor fi incheiate contracte? Va face acelasi lucru Autoritatea atunci? Va fi de acord cu majorarea preturilor? Ce mai reglementeaza? De ce mai exista?
Prin definitie, ANRGN este „institutie publica autonoma de interes national“. A urmarit ANRGN interesul national prin cele mai recente decizii? Da si nu. Da, interesul austriecilor de la OMV si al francezilor de la Distrigaz. Nu, când e vorba de interesul national al României. „ANRGN elaboreaza, aplica si monitorizeaza respectarea sistemului de reglementari OBLIGATORII la nivel national“. Obligatorii pentru cine? Se pare ca doar pentru români.
In plus, Autoritatea mai are si un comportament obraznic. Zice Ministerului Economiei ca, in calitate de actionar la Romgaz si Petrom, ar trebui sa isi impuna preturile. Ceea ce pare a nu intelege Autoritatea, ca tocmai asta trebuie sa aiba ea grija sa nu se intâmple: preturile sa nu fie denaturate. Preturile trebuie sa fie corecte.
Acum, de ce platesc românii mai putin pentru gazul din productie interna? Pentru ca il au! Pentru ca face parte din avutia nationala a tarii, data in concesiune prin contracte de privatizare. Pentru ca, daca in cazul Gazpromului exista competitie, cererea vine din mai multe parti, Romgaz si Petrom au piata asigurata pentru gazul extras, au ceea ce nu are neaparat Gazprom, si anume securitatea cererii. Pentru ca Petrom si Romgaz nu trebuie sa traga gazoducte pe sub mare pentru a-si transporta produsul final. Pentru ca au mostenit a saptea piata ca marime a Uniunii Europene. Or, daca Petrom are pretentia sa vânda gazul la pretul celui din import, atunci exista o solutie foarte simpla. Statul sa inghete resursele naturale ale tarii, pâna expira perioada de concesiune, si sa se aprovizioneze din import. La acelasi pret. Asta pentru a limita efectele negative ale unor privatizari discutabile.
Oricum, românii ajung sa plateasca acasa un gaz foarte scump. Desi au aceasta resursa. Desi sunt putin dependenti de gazul de import fata de alte state. Spre exemplu, Germania este dependenta de importuri in proportie de 81%, Cehia in proportie de 98%, Belgia in proportie de 100%, Spania in proportie de 100%, Franta in proportie de 98%, iar Austria in proportie de 88%, potrivit statisticilor Eurostat pe anul 2005.
Inca un lucru este cert: simultan cu privatizarea, Petrom a incetat a mai fi parte din solutia de securitate energetica a României si a inceput a fi parte din problema securitatii energetice a tarii noastre. Era usor de prevazut, semnalele de alarma au fost trase. Dar daca e atât de complicat a rupe contractul de privatizare care este din ce in ce mai dezavantajos pentru România, avem teoretic unele solutii. Si anume, autoritatile de reglementare sau Consiliul Concurentei. In acest caz, un actor important este Autoritatea de Reglementare in Domeniul Gazelor Naturale. Care ce face? Arde gazul! Si pune România la racoare.
