ELOGIUL BÂLBÂIELII
De Ciprian Vălcan, Editura ALL
Pentru Casandrele care profeţesc de o vreme încoace moartea filozofiei, opul destins al lui Ciprian Vălcan e o bună probă că lucrurile nu stau chiar aşa. Dar când una dintre aceste vestitoare ale extincţiei în găuri negre este Stephen Hawking, cum procedăm? Îl citim pe Ciprian Vălcan, fără doar și poate. Concepută sub forma unor scurte eseuri, adunate în trei capitole distincte, şi a câtorva sute de aforisme, grupate simetric, „Elogiul bâlbâielii“, cartea doctorului în filozofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2002), totodată doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara (2005) şi doctor în istorie culturală al École pratique des hautes études din Paris (2006), este în fond un elogiu discret adus filozofiei ca mod de a gândi liber. Un mod, însă, neîncorsetat de rigori catedratice, fără bumbi şi cheutori academice, parafat cu acea seducţie de care este capabilă gândirea unui stilist suculent. Pentru că aşa ceva, fructe zemoase ale unei gândiri gurmande, mi se par exerciţiile de neliniștire ale lui Ciprian Vălcan – grupate sub titulatura „Vocalizele ventrilocilor“, „Dumnezeu şi ascuţitoarea“ sau „Supozitoarele lui Artaud“. Între ele, ca respirații în oglindă, „Despre Circe şi circ“, „Sindicatul maimuţelor“, „Psihanaliza pinguinilor“ reprezintă reţeaua fină, prin care poţi trece, dar nu poţi cădea, a unor aforisme de prima mână, unde exerciţiile de fulguranţă a gândirii practicate de doctorul parizian fac casă bună cu koan-urile bătrânilor budişti.
Bunăoară, vorbind/scriind despre bătrâneţe, autorul ne arată că în Evul Mediu exista o virtute peste care nu se putea trece, steaua polară a existenţei umane: înţelepciunea. Acea virtute dorită de califii cu iatagane şi dinţi din aur sau de alad(j)inii tuturor timpurilor, oaza (sau Şeherezada) unde aveau să debarce (eşueze) toţi cei care închipuiau un rost, un sens al vieţii lor mundane. A trebuit să vină modernitatea, epoca revanşei şi a monopolului hegelian pe Istorie, în care noi, cu braţe de oţel, privim plini de încredere Universul infinit, suiţi, ce-i drept, pe umerii anticilor, pentru ca tinereţea să devină scopul ultim al vieţii. Poate că basmul românesc o fi ştiind el ceva. Ceea ce altădată era virtute, azi se descalifică şi decade în gerontologie pură. Bătrân – până la eutanasie. În pagini dese, alerte, inspirate de un demon al disecării (cu brici de filosof) al firului în patru, Vălcan ne vorbeşte despre gânditorii care fac epocă şi despre cei ce refuză epoca. Amicul românilor, Cioran, cel cu „Neantul valah“, este, apud Peter Sloterdijk, „revanşistul dezinteresat“, cel care îşi emasculează din start epigonii şi se împotrivește oricărei taxonomizări, tabel statistic, cu tot cu CNP. Şi cum „fiinţele pure sunt drepte“, rămâne să ni-l închipuim pe Cioran, gânditorul privat, nu omul, dacă poate intra în acea clasificare a lui Barbey D’Aurevilly atunci când acesta o privea, cam într-o dungă, pe fecioara lui Memling: „Fiinţele pure sunt drepte. După talie şi după mişcare se recunosc femeile caste; cele voluptuoase sunt zăbavnice, tânjitoare şi se apleacă mereu, pe punctul de a cădea“. Fetele lui John Galliano ar spune (ne zic ele) altceva… Castul sau voluptuosul Cioran? Un filozof pur, a cărui „biserică este săpată într-o coastă de drac“, sau un tânjitor după epoca sibaritică în care zeii îndemnau direct femeile să fie zăbavnice şi voluptuoase, ba chiar profitau de asta? Iată un exerciţiu de opţiune a alterităţii pe care gândirea aprinsă a lui Vălcan ni-l poate inspira, în epoca noastră în care, după spusa lui Comte-Sponville, doctorii sunt cu mult deasupra poeţilor. Poate pentru că poeţii nu emit reţete! Prea multă igienă strică, suntem avertizaţi. Iar dacă mai aflăm, cu stupoare, jucată sau veritabilă, că „poezia nu e decât menstruaţia bărbaţilor“ (a spus-o unul Attar, despre care mărturisesc că nu ştiu nimic!), nu ne rămâne decât să citim cu mirări de neofiți sau cu sughiţuri de râs o carte care incită până şi minţile cele mai leneşe. Una dintre ele tocmai a scris. Nu ne rămâne decât să aşteptăm cu calm noua sa carte, anunţată de aceeaşi editură: „Logica elefanţilor“. Sună ca o captură de fildeşi făcută de un Rimbaud filozof, nu-i aşa?
