Nu vedeţi nimic
de Daniel Arasse
Grupul editorial ART, 2008
O carte splendidă, care se citeşte pe nerăsuflate, dar cu mari precauţii şi delicii estetice. Precauţii – fiindcă doreşti să înţelegi, delicii – deoarece ai vrea să nu se mai termine. La „ospăţ“ participă nu doar ochiul „livresc“, ci şi cel „artist“, pasionat de culoare şi voluptuos. La capătul acestei lecturi/priviri ajungi şi tu să te simţi un mic „iniţiat“. Farmecul maestrului…
Daniel Arasse (1944-2003) este un important teoretician al artei, un istoric binecunoscut al acesteia, dar, înainte de toate, este un spirit ludic, căruia-i place să privească în pictură ceea ce noi, obişnuiţi cu vederea „simplă“, nu zărim imediat. În primul rând, îl ajută specialitatea sa, bagajul de cunoştinţe imens, dar şi o sagacitate a privirii care îl fac să „citească“ tablourile faimoase ale picturii cu un ochi mereu proaspăt. După ce priveşti împreună cu Daniel Arasse, nu mai vezi la fel ca înainte un tablou.
Cele şase capitole ale cărţii sunt tot atâtea expozeuri prin istoria picturii, ca şi descrieri ale unor cazuri particulare, în care autorul se livrează unui cititor pasionat să redescopere împreună cu el o altfel de privire. Totul începe, în acest serial pasionant al privirii, în care sunt analizaţi, între alţii, pictori importanţi ca Bruegel cel Bătrân sau Velasquez, cu o scrisoare adresată unei prietene, critic de artă, de care se desparte în ceea ce priveşte interpretarea tabloului lui Tintoreto, „Marte şi Venus surprinşi de Vulcan“, aflat la Althe Pinakothek din München. Se cunoaşte povestea celui mai dizgraţios cuplu din Olimp: Vulcan, fiu al lui Zeus, detestat de Hera, era urât, diform, prin urmare nedorit de graţiile panteonului grec. Ba nici măcar de muritoare. Totuşi, sorţii decid ca soaţa lui să fie Venus, nimeni alta decât zeiţa dragostei. Un norocos, s-ar zice. Dar Vulcan munceşte mult în fierăria sa zeiască şi nu-l poate concura pe Marte, trufaşul zeu al războiului. Uşor, coarnele îi sunt puse de un… militar. Întors pe nepusă masă acasă, e cât pe ce să dea peste cel care-i murdăreşte patul conjugal, dar dibaciul amorez se ascunde la timp. Uneori, puţină laşitate nu strică, fie şi la şeful războinicilor. Degeaba latră câinele casei spre o umbră tupilată sub pat: Vulcan e, mai degrabă, mai atras de goliciunea soţiei sale, care îl ademeneşte precum o hetairă. Arasse ne plimbă prin „spatele“ privirii pictorului şi dezvăluie noi unghiuri de a vedea un tablou care, privit în oglinda care se vede undeva într-un colţ, ne arată altceva decât privim „imediat“. Nu vedem întotdeauna ce privim, iată lecţia. Să nu ne holbăm atunci când privim – a doua lecţie.
Acest „imediat“ este vizibil cu ochiul liber şi în tabloul lui Francesco del Cossa, „Bunavestire“, aflat la Dresda: este melcul „divin“, care trece nepăsător prin cadru, undeva jos, ca o „semnătură“ indescifrabilă, totuşi atât de limpede a divinităţii. Evident, divinitatea e şi mai mică decât melcul – pentru că se poate face pe sine astfel. Arhanghelul Gabriel o binecuvântează pe Fecioară în timp ce aceasta află că este însărcinată cu copilul divin. Dar ce caută acest limax într-un astfel de moment unic acolo? Care este treaba lui? Vă las să aflaţi povestea citind eseul sclipitor al lui Daniel Arasse, cu spiritul său scotocitor, inventiv, şi în acelaşi timp extrem de credibil şi de informat.
Aţi auzit de „blăniţa Magdalenei“? Nici eu, recunosc, până la citirea studiului profesorului francez. Pe cine interesează, aşadar, dacă Maria Magdalena a fost blondă vopsită sau naturală? Apropo, care este diferenţa dintre aceste două blonde? Nu contează, nu acum…
Întrebarea este, cum arăta pilozitatea celei care i-a spălat picioarele lui Iisus? Pe cine ar interesa asta şi de ce? Pe bărbaţi, bineînţeles. Părul lung a fost mereu la modă. Arasse nu face excepţie, doar că el priveşte altfel: părul lung al Mariei Magdalena ascunde el ceva. Poate chiar o identitate falsă…
Cum femeia este un corp pe care nu ştim să-l vedem (Tartufe, ei da), Arasse ne invită s-o privim aşa cum se „vede“ în tablourile lui Tiţian şi Manet, exact aşa cum arată: goală, voluptuoasă, pe un pat cu lenjerie diafană, din care ne priveşte cu subînţelesuri ce nu ne pot scăpa. Oare?
În totul, o carte pasională, în care istoria umană este filtrată de inteligenţa şi arta de a privi a unui specialist ce nu este doar atât: ne face părtaşi la bucuriile ochiului şi ale sufletului, aşa cum ne-au fost relevate de maeştri.
