„Ce este un intelectual european?“
de Wolf Lepenies
Wolf Lepenis, profesor emerit la „Wissenschaftskolleg“ din Berlin (pe care l-a și condus între 1986-2001), este unul dintre intelectualii de marcă ai Germaniei contemporane. Sociolog și filozof de formație, Lepenies (n. 1941) este autor al unor lucrări care i-au consolidat faima de sociolog al culturii și de rafinat istoric al ideilor, așa cum îl prezintă Vladimir Tismăneanu în scurtul argument al cărții. Lepenies, care este membru al Academiei Regale de Științe din Stockholm, a primit în 2006 „Friedenspreis des Deutschen Buchhandels“, înmânat cu acea ocazie de Andrei Pleșu, care, de altfel, l-a avut ca invitat la „Colegiul Noua Europă“. Cartea lui Lepenies, prima tradusă în românește (ed. Curtea Veche, 2012), este rodul unor conferințe susținute în 1992 la Collège de France. Prelegerile, 15 la număr, au fost împărțite în trei cicluri mari, acestea subsumate temei „Intelectualii și politica spiritului în istoria europeană“. Primul ciclu (prelegerile I-IV) se ocupă de dilema veche a intelectualului sfâșiat între melancolie și utopie. Intelectualul este melancolicul înnăscut, cel care, neputându-și impune idealul, se adâncește într-o melancolie latentă sau se refugiază în utopia unei imaginare lumi noi. O carte de referință în domeniu este faimoasa „Anatomia Melancoliei“ (1621), a lui Robert Burton, unde eruditul britanic speculează printre primii în Europa asupra profilului celui care, asaltat de umorile melancoliei (Saturn este astrul tutelar), se refugiază de nevoie în iluzia edificării unei lumi mai bune. Utopia este, în fond, o idee nobilă, care promite fericirea generalizată, crescută însă din spiritul totalitarist al unei/unor persoane care vor să introducă ordinea în haosul vieții. Obsesia regulii, nebunia ordinii, iată două dintre caracteristicile sale forte. Consecințele, cum s-a putut vedea cu roadele fascismului și comunismului, două utopii mesianice, pot fi incalculabile. Al doilea ciclu al cărții (V-IX) este dedicat metamorfozării istoriei naturale în istorie a naturii (sec. XVIII-XIX), o dată cu apariția unor figuri ale științei și culturii moderne ca Buffon, von Lineé, G. Forster, Winckelmann. Ciclul al treilea al prelegerilor (X-XV) discută asupra așa numitelor politici ale spiritului (formula îi aparține lui Paul Valéry). Încă de la apariție, intelectualul e considerat ca făcând parte din „specia care se plânge“ (Paul Valéry). Însă, în istorie, începând cu Renașterea chiar, apare un grup de oameni preocupați de gândirea pozitivă. Aceștia, spre deosebire de specia care se plânge, de nefericitul care gândește (Valéry), de melancolicul înecat în mâhnirea care nu are nume (Joubert), sunt oamenii cu conștiință pozitivă. Lor le datorăm progresul științei, precum și apariția clasei întreprinzătoare, burghezia. Werner Sombart îl definea sub tripla calitate de Erfinder (inventator), Entdecker (descoperitor), Organisator (organizator). Europeanul este identificat, pe fond, cu omul de știință și intelectualul. Însă ceea ce s-a numit vita contemplativa nu mai ajunge și, sub efectul îmburghezirii Occidentului și al emergenței eticii protestante a muncii, capitalismul devine un panaceu al melancoliei. Astfel, după spusa memorabilă a lui Lepenies, „melancolia devine suspectă“, iar melancolicii devin suspecții de serviciu ai civilizației occidentale. Diferendul dintre cele două „specii“ se va acutiza după secolul al XIX-lea, „secolul stupid“, după expresia lui L. Daudet, și va căpăta proporții de conflict în secolul al XX-lea, când conflagrațiile mondiale schimbă fața lumii și, deci, și un anumit tip de gândire. Sunt unii gânditori, cum este Francis Fukuyama, care anunță sfârșitul istoriei, adică dominația mondială a civilizației occidentale (a albilor, așadar), iar lumea e preconizată să devină o societate civilă mondială. Însă căderea Zidului Berlinului, reunificarea Germaniei, ca și eliberarea statelor estice de sub comunism nu duc la rezultatul profetizat. Apar noi disensiuni în Europa, văzută acum ca un întreg, chiar dacă Estul e considerat ruda înapoiată a Vestului (îmi amintesc ce scandal a prilejuit o masă rotundă la Paris, după 1990, cu tema „Europa triburilor“…). Reapar intelectualii ghidați de țeluri morale, melancolicii activi care fac politică și se implică în treburile publice. Această „accentuare a moralității“ în chestiuni intelectuale care nu mai sunt la zi în Vest îi uimește pe intelectualii occidentali, deveniți experți, pur și simplu, urmași demni ai acelor oameni cu conștiință pozitivă, adversari ai utopiei, adepți ai economiei de piață și ai liberalismului. Un nou hiatus se cască între cele două părți ale Europei. Și astfel Europa „a redevenit un bătrân continent“. Spune exemplar Lepenies: „Moraliștii melancolici sunt amenințați de un destin pe care Max Webber îl descria ca fiind rutina harului: resimt dificultatea de a se transforma în experți“. Avem, pe de o parte, exigențele Realpolitik-ului, pe de altă parte refacerea țesutului social în țările afectate de totalitarism. Capitalismul nu și-a propus crearea unei societăți armonioase, cum ar crede esticii, ci doar ameliorarea funcțională a pieței. Tot Lepenies: „Asistăm la sfârșitul socialismului, dar și la suspendarea credinței în progresul științei și tehnicii. Găsesc că orice analiză asupra prezentului care nu ia în considerare această conexiune este mioapă și periculoasă“. O carte exemplară, de citit pe îndelete.
