Păstrează copia şi nu uita originalul
de Valentin Nicolau, Ed. Nemira
Valentin Nicolau este unul dintre cei mai importanţi dramaturgi români de astăzi. A publicat până în prezent şapte volume de teatru, dintre care unul, „Les mystere des anges“, la Editura „Lansman“ din Belgia. Ultimele două au apărut în acest an: „Poveşti din al nouălea cer“ şi „Păstrează copia şi nu uita originalul“, ambele la Editura „Nemira“, pe care a fondat-o şi o conduce. Nicolau este un scriitor prolific, atent şi la fenomenul politic şi social („Dumnezeu e în sens invers“ sau „Mărire şi decădere. Televiziunea publică în România şi modelele europene“), cu variate şi acide critici la adresa unei anumite părţi a establishment-ului politic şi cultural.
În prezent, face parte din CA al TVR, postură din care aduce numeroase critici directorului actual: degeaba, dacă nu face din acesta un personaj de teatru memorabil!
„Păstrează copia şi nu uita originalul“ este o culegere a şapte piese scurte de teatru, monologuri, duete, cvartete, piese care să poată fi reprezentate în teatrele independente, după cum afirmă chiar autorul. În piesele din acest volum (cu excepţia celei intitulate „Poveşti din al nouălea cer“), personajele nu au nume şi pot reprezenta, mai mult sau mai puţin, arhetipuri sau paradigme ale umanităţii, aşa cum pot fi surprinse de un ochi atent la viaţa cotidiană. Cinismul şi rapacitatea, dar şi o anume doză de romantism sunt definite de chiar natura gregară a personajelor, iar autorul ştie să mizeze pe psihologia care face din ele figuri precare ale unui prezent continuu, prinse în ecuaţia rostită de unul dintre ele: „Oamenii nu se schimbă, doar se acomodează“. Conştiinţa şi vinovăţia nu sunt interschimbabile, însă, aşa cum putem afla din prima piesă a culegerii, unde doi călători, străini unul faţă de altul, aflaţi într-un compartiment de tren, sunt mai legaţi decât se poate crede la prima vedere, restabilirea normalităţii trece prin suferinţă. Destinul sau poate altceva îi mai confruntă o dată, pentru ultima oară, şi rezolvă o situaţie din care cineva a profitat fără scrupule, în vreme ce victima a făcut 19 ani de puşcărie. În „Dacă va ninge“, autorul gradează tensiunea dintre cele două personaje, un El şi o Ea, până la acel punct unde absurdul inundă viaţa obişnuită, ridicând cortina de pe realitatea înconjurătoare pentru a descoperi o altă viaţă, secretă, misterioasă, dramatică şi chiar obscură. Singurătatea şi spaima de singurătate respiră prin toate replicile şi induc o stare de nelinişte, de angoasă, în care, de regulă, Nicolau este un maestru în majoritatea pieselor din volum: „Puţină rugină“, „Zi că-ţi place!“. Cele două monologuri, „Room service“ şi „Joi la două“, reliefează aceleaşi situaţii aparent anodine, în care absurdul năvăleşte pentru a cutremura existenţa obişnuită, până la strigătul final: „Cum să mor dacă nimeni nu m-a-nvăţat să fiu bătrân?“. Credo-ul artistic al autorului este servit şi în aceste piese scurte, dense, impecabile tehnic, şi care pot fi jucate inclusiv pe scena minţii unui lector pentru care teatrul este viaţă şi invers: „Faptul că scriu teatru, astăzi, este un răspuns la provocarea pe care mi-o adresează societatea. Cred că acest răspuns are şanse să ajungă la oameni şi să le vorbească despre lumea în care trăim şi despre excrescenţele ei (a se citi: forme de manifestare) maligne, ce trebuie sesizate şi extirpate. În ultimă instanţă, teatrul este pentru mine un exorcism“.
