Deunăzi am avut treabă la Minister. Ministerul este instituţia majusculei în sine. Aproape toţi oamenii care lucrează într-un Minister sunt nişte creaturi majusculate. În faţa lor, vizitatorul-contribuabil se simte precum o nevolnică virguliţă. Nici nu au apucat bine să mi se afunde tălpile în covorul moale de la intrare, că Portarul mi-a barat drumul. Portarul de la Minister poartă întotdeauna fireturi care îl majusculează suplimentar. I-am zâmbit Portarului, iar el, cerberul cu trei fireturi, m-a tratat cu morgă.
În lanţul trofic al birocraţiei, contribuabilul este veriga cea mai de jos, un fel de plantă de ghiveci cu care se poate face orice. Portarul m-a plasat telefonic către Uşier, în acest caz o doamnă purtătoare de Coc majusculat. Mi-am îndreptat zâmbetul către Uşier, care m-a invitat încercănat să-mi dau jos paltonul. N-aveam chef să ţin paltonul în braţe, dar la insistenţele Uşierului m-am conformat vegetativ. Alături de mine, o domnişoară aştepta la rându-i, virguliţă intimidată, cu mantoul pe genunchi. Începusem „să fac anticamera“. Aici este locul în care virguliţele au cele mai umede palme şi cei mai mieroşi ochi. De pe scaunul meu puteam să văd profilul a trei domni impozanţi şi ale lor degete ezitând timid în a bate în lemnul a trei uşi diferite, dar asemănătoare prin plăcuţa pe care scrie „Şef Direcţia…“. Eu aşteptam însă la uşa pe a cărei plăcuţă scrie „Ministru“. În această uşă nu se bate NICIODATĂ! E ca şi cum ai bate în poartă la Dumnezeu.
Uşa se deschide şi apare o tânără fardată minuţios. Ea este una dintre Secretare. Odată ce intri în Cabinetul Ministrului, se majusculează brusc şi machiajul persoanelor care lucrează în acel sfânt perimetru. Dar să nu vă închipuiţi că în spatele uşii pe care scrie „Ministru“ l-am găsit pe el, ci am fost întâmpinat de privirile a cinci Secretare, toate de sex feminin. Îi aştept în continuare pe cercetătorii americani să descopere o „genă a secretarelor“ care se manifestă exclusiv la femei. Oricum, dezorientat de multitudinea uşilor fără plăcuţă, ivite din spatele celei cu „Ministru“, am zâmbit. Am fost invitat politicos să iau loc şi privit pentru întâia oară în ochi. Apăsat de aerul majusculat din încăpere, am început să studiez tablourile şi medaliile de pe pereţi. Din când în când, câte o majusculă mai trecea pe lângă mine aruncându-mi o privire.
După câteva minute, în încăpere intră Şeful de cabinet, afabil şi individualizat. Este a patra persoană pe care o întâlnesc în drumul meu către Ministru şi, totodată, cea mai puţin majusculată. Este început de mandat şi, prin urmare, în jurul lui roiesc vechi majuscule terorizate de perspectiva unei reveniri la statutul de virgulă sau recente majuscule care solicită îmbărbătate de noua anvergură „un birou cu telefon“. Toată această faună de minister înfulecă timpul pe care Şeful de cabinet ar trebui să-l acorde actului guvernării.
În sfârşit, mă aflu în faţa Ministrului. Omul m-a întâmpinat cu un zâmbet şi în secunda următoare a început să deplângă lipsa de profesionalism a celor din subordine. Francois Mitterand spunea că este nevoie de 60 de oameni pentru a guverna o ţară. L-am întrebat pe Ministru câţi oameni are el pentru a-şi conduce Ministerul. „Mai puţin de cinci“, restul fiind majuscule.
România este condusă doar aparent de Geoană sau de Boc. Cei care influenţează cu adevărat puterea sunt acele sute de majuscule care nu ştiu să zâmbească, dar ştiu să blocheze prin sertare hârtiile inconvenabile. Iar atunci când mergem la Minister, nu ducem niciodată flori Ministrului, ci întotdeauna „doamnei Secretare“.
