În anii mei de irosire şi de izolare, nu puţini, dar craioveni, nu mi-am imaginat că voi avea asemenea prieteni. Serile au devenit ale lor. Uneori ne întâlnim când ies din redacţie, la un youtube party sau la un film, asezonate cu vin roşu, ceaiuri spectaculoase şi plăcintă cu mere, alteori, mai rar, ieşim la o piesă de teatru, un concert, o plimbare în parc, de obicei însă ne scriem e-mail-uri cu întrebări directe şi răspunsuri asemenea, ne trimitem link-uri (cântece, fragmente de filme, vreo frază din jurnalul Constanţei Buzea, din „Accidentul“ lui Sebastian sau din cel mai recent articol despre Marin Preda, timorat, în ultimii săi ani, de telefoanele anonime care îl ameninţau cu moartea, ca să dau exemplele acestei săptămâni). Mai lăsăm să crească vreo tăcere („Mi se întâmplă să mă plictisesc de cei din jurul meu, am nevoie să îmi încarc bateriile, să povestesc lucruri noi, ei să aibă experienţe noi, altfel cunoscându-ne prea bine reacţiile, replicile“ – Dan), căci unele prietenii au gustul familiar de cremă caramel cu sirop de zahăr ars făcută de bunica, în vreme ce altele sunt noi, imprevizibile. „Ştii simplitatea aia «fără aşteptări»? Dar drumul singurătăţii de la „Ce pacoste!“, la «Cât confort!»?“, o întrebam pe Nico, în timp ce ne dădeam în leagăn (ieşisem să fumeze, era noapte de noiembrie, iar cerul, o pâclă). „Simplitatea fără aşteptări o ştiu în varianta aşteptări mici, iar cealaltă nu o consider singurătate, ci curăţenie“, zicea. Îmi plăcea cum foşnea puţin ambalajul, înainte de a deschide o poveste cu personaje năvalnice şi intrigă dramatică sau pe aceea despre rujuri, ori a parfumurilor, aşteptam însă, cu prudenţă, apariţia divergenţelor insurmontabile („Dacă nu o să îmi placă filmul tău preferat, cum am să îţi spun asta?“ – Dan). „Cât de diferit eşti?“, m-a întrebat, în timp ce intram în casă. „Cât de diferit poţi accepta?“, am răspuns, cu gândul la „Let the Right One In“, filmul pe care Dan îl văzuse cu o seară înainte, în Toronto, şi în care un băieţel blond, de 12 ani, descoperă că fetiţa brunetă de care se îndrăgostise era vampir (o deosebire nu tocmai de neglijat).
Dimineaţa, ne vom duce la serviciu, ne vom saluta, dacă vom avea răgaz („Tu ce faci de recesiune?“ – Nico. „Încep să iasă vulpile speriate din oameni, planează aerul de nesiguranţă între colegi, este destul de clar că unii vor fi daţi afară, au început să se pândească, se aud săpăturile, bârfele, tăcerile, sunetul de gheaţă spartă“, adăuga). Altfel, bombardamentul de peste zi nu ne va interesa. Bătălia politică, mârlăniile şi zâmbetele candidaţilor, dezvăluirile vreunui fost şef de servicii secrete, violenţa, trăncăneala, alte minuni şi minciuni de care sunt pline micile ecrane. Nu vreau să scriu despre ele, aşa că, până când voi găsi timp pentru romanul ăla, îmi înghesui prietenii într-un articol de ziar, deşi parcă aud reproşul bunicii privind în caietul de teme: „Ai dat rasol!“. E drept, dar dacă mă amuză felul, cunoscut de atâţia ani, în care Corina îmi adresează cereri în numele motanului Mau, începându-şi frazele cu „unchiule“, ar fi greu să nu zâmbesc auzind-o şi pe Nico, revendicând în numele pisoiului: „Nea Cornele, kitekat mai ai?“. Genul de lucru care mi-o aminteşte pe Corina, ţinând castronul cu prune uscate, afumate, în poală: „Întotdeauna mi-au plăcut prunişoarele. Când eram mică le mâncam repede, apoi scuipam sâmburii, dar, ajunsă la ultima, îl ţineam şi o oră, ca să păstrez cât mai mult acel gust“.
