Am asistat săptămâna trecută la un eveniment incredibil pentru fotbalul din România, doi jucători ai Jiului ajungând să fie bătuţi şi ameninţaţi de bodyguarzii patronului Simota pentru că au dorit să devină jucători liberi de contract şi să părăsească Petroşaniul.
Uimitor este că, deşi ne place să ne lăudăm că avem un campionat în creştere, se pare că metodele folosite sunt tot cele din epoca de piatră.
Spre surprinderea tuturor, televiziunile nu au făcut prea mare tam-tam, fiind mai preocupate ce poze are „faimoasa“ Ana-Maria Prodan prin „Bild“, ce face prietena lui Chivu sau ce inepţii mai debitează „spartanul“ Borcea. La fel au reacţionat şi oamenii responsabili cu „ordinea“ – Dragomir şi Sandu – care, după ce au afirmat că o să deschidă o anchetă în care să verifice faptele întâmplate, au lăsat-o baltă, primând mai mult prietenia şi „atenţiile“ venite din Valea Jiului, decât dreptatea celor doi jucători.
Nu disculpă nimeni nici fotbalistul român, ajuns peste noapte sclav pe moşia patronului, dar, chiar dacă jucătorul şi-a făcut-o cu mâna sa alegând să devină un mercenar, nu trebuie să se recurgă la o violenţă în asemenea hal pentru a întoarce voinţa lui Lungan, Găldeanu şi a altora care vor urma. Un club nu a stat şi nu va sta niciodată într-un singur jucător. Dar nu asta importă, ci tocmai faptul că de la cei care se aşteaptă să fie nişte modele atât pentru angajaţii din cadrul clubului, cât şi pentru fani, avem astfel de ieşiri.
Şi nu este singurul vinovat Alin Simota, în România existând exemple mai clare precum: Gigi Becali, care i-a ameninţat de multe ori cu trosneala şi pe fani, şi pe câţiva jucători, M.M. Stoica, acest Muhamad Ali al lojelor, dar şi relicvele sovietice Dinel Staicu, cunoscut pentru bătălia cu fanii Ştiinţei ce a urmat numirii lui Lăcătuş în Bănie, şi pe Mitică Dragomir, care nu poate să liniştească huliganul român decât prin împuşcare.
Dacă se va ezita în luarea unor măsuri egale cu cele preconizate împotriva huliganilor, adică excluderea din fotbal, o să ajungem să ne batem ca în junglă, şi să facem un nou sport naţional – Kung-Fotbal.
Ca să revenim la durerea noastră oltenească, nu pot să nu remarc destinul fatidic al Universităţii, care parcă e blestemată să fie învinsă de foşti fotbalişti lansaţi de ea. Trică, ultimul dintre ei, ne-a dat o „boabă“ duminică şi a uitat brusc faptul că Ştiinţa i-a deschis drumul în fotbal, alegând să arunce cu ironii şi înjurături în clubul oltean şi în fanii din Bănie. Nu-i nimic Eugene, noi ştim că e mai greu să devii un simbol, decât un jucător oarecare, iar tu ai ales calea care îţi era mai accesibilă. Până la urmă e bine să fii şi mediocru, banul să iasă!
Universitatea pare să-şi reia înfăţişarea echipei ce abia promovase anul trecut, părând o trupă de moral, căreia îi e foarte greu să revină la conducerea jocului, dacă este lovită foarte rapid. Jucătorii nu par să aibă încredere în forţele proprii, precum cred fanii în ei, şi capotează destul de des.
De remarcat este şi lipsa omului decisiv, un element atât de important în angrenajul unei echipe ce poate întâmpina momente de blocaj.
Meciul cu Pandurii trebuie neapărat câştigat, deoarece ultimul lucru pe care ni l-am dori ar fi să intrăm iarăşi în umbră, pe modelul perioadei negre din mandatul lui Fane Stoica, o nouă înfrângere la Târgu Jiu distanţându-ne atât în clasament, cât şi psihic de obiectivul propus.
