(Ediţie din arhivă) Anul 12, nr. 3757. Sâmbătă, 16 Iunie 2007
RSS
-
Publicitate
-
Arhiva
Marimea textului: 
« Alte articole din categoria Opinii
comentariu
Poveste de sub nuc
Opinii - Cornel Mihai Ungureanu(citeste alte articole de acelasi autor »)
Să fie aproape trei ani de atunci! „Urmează Năstase! Şi pe urmă, Berlusconi!“, zicea, convins, Babi, în răcoarea serii de vară, sub nuc, după ce, la aparatul de radio, crainica tocmai relatase ultimele isprăvi (puneri sub urmărire) anunţate de Ionel Blănculescu, spaima corupţilor - mai ales pe ecranele televizoarelor - la acea vreme. Zâmbeam neîncrezător, Berlusconi era prim-ministru, ca şi Adrian Năstase - aşteptat într-o vizită de lucru la Craiova. „Vine să-şi ia banii de la Universitate?“, mă întrebase un prieten întâlnit pe stradă. „Primeşte 60 de milioane pe lună, e profesor aici“, adăugase. Eu primeam trei de la un ziar pentru care presupusa activitate de cadru didactic în urbea noastră a primului-ministru şi de câte ori îl văzuseră, pe viu, studenţii nu erau subiecte de interes (cum nu erau nici pentru restul presei).
„Uite un licurici!“, zicea tanti Păsărel, privind undeva, lângă maşina Lancia parcată în curte. „Da, mamă. Licuriciu’!“, răspundea Babi, curăţând nuci. „Nu-l văd“, îl căuta cu privirea tanti Sanda. „E acolo!“, o asigura Babi. „Îl vede mama!“; „A dispărut! Ba, uite-l, a apărut iar! O luminiţă! De scurtă durată!“, susţinea tanti Păsărel. „Da. Uite-l!“, zicea Babi, fără să-şi ridice ochii. „Am văzut odată, pe o verdeaţă, o mulţime de licurici! Sute, sute, poate chiar mii de punctuleţe luminoase!“, îşi amintea tanti Păsărel, cu glasul ei de 80 de ani. „Eram ieri în cimitir, la Ungureni, lângă cavoul Nedelcilor“, a întrerupt-o Babi, „şi sun la taxi: «Domnişoară, aş dori o maşină». Îi spun unde sunt şi ea, candidă: «Trei minute, coborâţi!»“. Râdeam, apoi tanti Sanda a început o poveste despre bunica mea, îngropată tot lângă Parcul „Romanescu“, despre anii de prigoană şi de închisoare sub comunişti şi despre unchiul meu (fratele tatei) venit (rănit) de pe front, de sărbători, în 1944. Bunica avusese un vis şi nu voia să îl lase să plece înapoi: „Mergem în pătul şi îţi trag un glonţ în picior, spui că ţi s-a descărcat arma“, el refuzase, iar ea ştiuse, când el dispărea dincolo de dealul din Ţiu (Cernăteşti-Dolj), că îl vede pentru ultima oară. Avea să fie secerat de o mitralieră, două luni mai târziu, în luptele de pe râul Hron, în Slovacia.
Nu e greu de aflat, într-o seară de vară din 2007, că mormântul său are numărul 6.429, în cimitirul de la Zvolen, în care odihneşte alături de alţi 10.383 de soldaţi români, dintre cei peste 15.000 îngropaţi în pământul Slovaciei. Durează mai puţin de un minut, folosind un motor de căutare pe internet, în vreme ce prin Ţiu trece un Trabant ce cară o rădăcină de copac, iar la radio: primarul Reşiţei e acuzat de procurorii DNA că a primit mită un sejur la mare, într-un tren personal peste 300 dintre călători au fost prinşi fără bilet, studenţii stau ore întregi la coadă la casierie să îşi plătească restanţele. Câte alte adevăruri („Ce e adevărul?“, l-a întrebat Pilat pe Iisus, în Evanghelia Sfântului Ioan, nu şi în celelalte trei; tot aşa cum, numai la Matei, Pilat s-a spălat pe mâini) ale zilei rămân însă invizibile, ca licuriciul pe care numai tanti Păsărel îl vedea? Nu mă gândesc la povestea răpirii jurnaliştilor în Irak sau la bileţelul ajuns de la SRI la Mircea Geoană, „nu eşti cu degetu’ în gură, eşti cu toată mâna“, dacă te pronunţi în astfel de cazuri, căci ce poţi şti, din afara sistemului, şi ce ţi se permite să spui, dacă eşti înăuntru? Dar câte „punctuleţe luminoase“ (şi câte umbre) nu sunt „pe o verdeaţă“? (Despre care poţi mărturisi, măcar, cum spune Babi, „ciupitativ“).
„Uite un licurici!“, zicea tanti Păsărel, privind undeva, lângă maşina Lancia parcată în curte. „Da, mamă. Licuriciu’!“, răspundea Babi, curăţând nuci. „Nu-l văd“, îl căuta cu privirea tanti Sanda. „E acolo!“, o asigura Babi. „Îl vede mama!“; „A dispărut! Ba, uite-l, a apărut iar! O luminiţă! De scurtă durată!“, susţinea tanti Păsărel. „Da. Uite-l!“, zicea Babi, fără să-şi ridice ochii. „Am văzut odată, pe o verdeaţă, o mulţime de licurici! Sute, sute, poate chiar mii de punctuleţe luminoase!“, îşi amintea tanti Păsărel, cu glasul ei de 80 de ani. „Eram ieri în cimitir, la Ungureni, lângă cavoul Nedelcilor“, a întrerupt-o Babi, „şi sun la taxi: «Domnişoară, aş dori o maşină». Îi spun unde sunt şi ea, candidă: «Trei minute, coborâţi!»“. Râdeam, apoi tanti Sanda a început o poveste despre bunica mea, îngropată tot lângă Parcul „Romanescu“, despre anii de prigoană şi de închisoare sub comunişti şi despre unchiul meu (fratele tatei) venit (rănit) de pe front, de sărbători, în 1944. Bunica avusese un vis şi nu voia să îl lase să plece înapoi: „Mergem în pătul şi îţi trag un glonţ în picior, spui că ţi s-a descărcat arma“, el refuzase, iar ea ştiuse, când el dispărea dincolo de dealul din Ţiu (Cernăteşti-Dolj), că îl vede pentru ultima oară. Avea să fie secerat de o mitralieră, două luni mai târziu, în luptele de pe râul Hron, în Slovacia.
Nu e greu de aflat, într-o seară de vară din 2007, că mormântul său are numărul 6.429, în cimitirul de la Zvolen, în care odihneşte alături de alţi 10.383 de soldaţi români, dintre cei peste 15.000 îngropaţi în pământul Slovaciei. Durează mai puţin de un minut, folosind un motor de căutare pe internet, în vreme ce prin Ţiu trece un Trabant ce cară o rădăcină de copac, iar la radio: primarul Reşiţei e acuzat de procurorii DNA că a primit mită un sejur la mare, într-un tren personal peste 300 dintre călători au fost prinşi fără bilet, studenţii stau ore întregi la coadă la casierie să îşi plătească restanţele. Câte alte adevăruri („Ce e adevărul?“, l-a întrebat Pilat pe Iisus, în Evanghelia Sfântului Ioan, nu şi în celelalte trei; tot aşa cum, numai la Matei, Pilat s-a spălat pe mâini) ale zilei rămân însă invizibile, ca licuriciul pe care numai tanti Păsărel îl vedea? Nu mă gândesc la povestea răpirii jurnaliştilor în Irak sau la bileţelul ajuns de la SRI la Mircea Geoană, „nu eşti cu degetu’ în gură, eşti cu toată mâna“, dacă te pronunţi în astfel de cazuri, căci ce poţi şti, din afara sistemului, şi ce ţi se permite să spui, dacă eşti înăuntru? Dar câte „punctuleţe luminoase“ (şi câte umbre) nu sunt „pe o verdeaţă“? (Despre care poţi mărturisi, măcar, cum spune Babi, „ciupitativ“).
Articole proaspete scrise de tineri, pentru tineri. Tu ai citit Jiunimea? »
Notează articolul.
Nota curentă: 4.7 din 17 voturi
Nota curentă: 4.7 din 17 voturi
Comentarii
Gazeta de Sud nu este responsabilă juridic pentru conținutul textelor de mai jos. Comentariile care conțin amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste nu sunt permise.
- de Marius Dobrin:
Ce coincidenta! Azi am ajuns si eu in cimitir ca sa conducem pe ultimul sau drum un coleg de servici. Si am gandit la filosofia romaneasca rasu'-plansu', o sansa de a duce viata mai departe. Ce bine ca exista oameni care pot face gesturile ingrate acolo in cimitir! Ce bine ca exista oameni care pot sa se amuze de reflexul unui dispecer de taxi! Un semn, pe de alta parte, ca normalitatea pare a fi la bloc...Chiar si de la parter tot cobori o treapta-doua. Cat despre adevarul dintre stiri si informatii... Ma gandeam la atitudinea presei fata de vizita ministrului Cioroianu in USA. Of... Ce usor se focalizeaza totul pe bascalie sau idei preconcepute. Lucrurile serioase sunt pur si simplu ignorate. Despre prezenta soldatilor romani in Slovacia si eu as vrea sa aflu mai multe... - de cmu:eu am incercat sa nu fac bascalie...:) si sper, la randul meu, sa ajung intr-o zi la zvolen. mai mult de 10.000 de romani intr-un cimitir in care, din cate inteleg, sunt ingropati si altii, de prin alte tari. ma gandesc ca toti or fi avut rude acasa... dar as zabovi la mormantul unchiului meu.
- de I C from NY:Povesti de sub alt nuc./ Eram mic atunci. De cativa anisori. Nasu Ion, al carui nume il port, a cazut prizonier la rusi . A disparut pe frontul din est. Ce vii au fost deportati in Siberia. Mama lui, sora mamei mele, l-a asteptat o viata intreaga. Bobii ii spuneau tot timpul ca va veni acasa. Niciodata nu l-au crezut mort. A murit cu gandul ca va veni acasa. Nici pomana nu i-a putut face. Cei din vest, ca unchiul Dvs., sunt eroi. Cei din est numai disparuti. Nimeni nu s-a interesat niciodata de ei. Cu atat mai mult acum. Durerea mamei, care si-a pierdut fiul, a fost tot atat de mare. Indiferent in care parte i-a disparut fiul. Disparitia fiului, sau a celui iubit, lasa urme adanci. Care nu se vindeca niciodata. Cel mult se panseaza, atunci cand le redeschizi. Asa cum zicea ,mai alalataieri ,Vlad , in articolul sau, intitulat nu mai putin sugestiv decat cel al lui Mihai, de azi. Povestile sunt blande, neviolente. Cu ele am fost crescuti de bunicii nostri. Poate, uneori, ca cele de fata, prea dureroase. Pentru ca sunt adevarate. Si am fost eliberati de un jug. Ca se ne injugam la altul. La care am tras pana in '64 pentru achitarea datoriilor de razboi fata de eliberatori. In urma acestei eliberari am pierdut si teritorii. Si, aproape 50 de ani am spus ca "prietenul nostru rus,/ libertate ne-a adus." Care este adevarul? El este spus in cuvinte . Iar cuvantul, asa cum ne amintea D-l Avramescu, ca au spus altii, "a fost inventat ca sa acunda gandul". Cat dureaza adevarul? Mai putin decat un sclipici de licurici, pe care nu-l poti nici sa-l atingi . Pentru ca vin altii si-l schimba, spunandu-l pe al lor. Acesta e adevarul. Noi de acolo venim. De departe. Din est. Si zicem ca am intrat in Europa. Mai avem cale lunga pana acolo. Dar asta este alta poveste, de sub alt nuc, in care a ne-a cantat alt cuc. Felicitari povestitorului Mihai. Care, din intamplare, este acelasi cu semnatarul articolului de fata, CMU ,pe care il respect si il felicit. Si caruia nu as indrazni sa-i spun pe nume.
- de cmu:va multumesc pentru atentia lecturii. si pentru poveste. nu stiu in ce fel ar fi fost mai bine pentru noi, ca tara, pentru bunicii nostri, in acele vremuri. ma bucur ca in disputele de astazi sunt mai putini cei care poarta arme.
- de Mircea G Oana:"Urmeaza Nastase"? Asta da veste buna. Eu stiam ca trebuia sa urmez eu. Ce "prostanac" si Nastase asta!
- de elev-Craiova:Si..."o poveste adevarata" Eram elev si monitorizam(in calitate de mare fan al GDS)toate articolele si comentariile la fiecare articol,pana intr-o zi cand batranul meu prieten(calculatorul )a refuzat sa ma ajute. Dupa o lunga perioada de timp am reust sa-l repar si am constatat lucruri placute,dar am avut si unele dezamagiri. In primul rand m-abucurat noua prezentare a Gazetei. Marea mea dezamagire era legata de lipsa editorialelor semnate de domnul Profesor si mai ales interesul scazut al "comentatorilor"la articolele aparute. Trebue sa marturisesc ca in trecut eram impresionat si fascinat de numarul mare(de ordinul zecilor si uneori depaseau suta,)dar mai ales de continutul lor,aprope totdeauna pertinent,incitant si la obiect, si de diversitatea de varsta,profesie,stat ut social,orientare politica,cetatenie,o pinie a "comentatorilor". Trebuie sa marturisesc ca citem si recitem cu mare placere articolele domnului profesor,si acum simt un fel de mahnire si datorita faptului ca nu stiu ce se intampla cu domnia sa?,ce face?,cum se simte?... In articolul de mai sus am simtot ceva din "parfumul "editotialelor de fiecare joi sau sambata.Felicitari! De asemenea felicit pe "ICfromNY" si poate unul dintre vechii si numerosii "marius",dar am simtit lipsa celorlalti"victor" ,"studentul",'ter mopane de milan"etc! Articol ul de astazi mi-a reamintit de o alta poveste:La rascruce de drumuri,in nordul judetului se afla un orasel a carui istorie este strans legata de cimitirul din orasul Zvolen.O scoal,o strada pe care sunt situate aproape toate institutiile statului poarta numele "Fratii Racoteanu".Un inimos "carturar",fostul direcxtor al Bibliotecii Anton Pann"- din orasul Filiasi -Marin Turburan-a incercat ,ani de zile, sa aduca un omagiu acelor eroi si sa-i cinsteasca cum se cuvine.Din pacate proiectele domniei sale nu au fost finalizate.Consider ca ar fi o cinste pentru domnia voastra domnule "cmu" sa aflati povestea despre"fratii racoteanu"vizavi de Filiasi si cimitirul Zvolen,despre monumentul aflat in faza avansata si poate abandonat si multe alte date importante,direct de la sursa,iar pentru cititorii gazetei si mai ales pentru tinerii din orasul Filiasi ,si nu numai ,o onoare!(Daca doriti va dau un numar de contact pe adresa dv.deEmail pe care puteti sa o postati pe claudiu_c2003@yahoo. com)
- de cmu:va multumesc, am retinut adresa de e-mail. la filiasi plecase si tanarul meu unchi, atunci, pe jos sa ia trenul... banuiesc ca s-or fi intalnit mai multi in gara. de unde ne privesc ei acum, ne priveste si dom' profesor... speram ca nu cu dezamagire pentru felul in care ii tinem locul aici.
- de ina voinea:Dom'profesor a lasat in urma sa un mare gol....Paginile GdS sunt mult mai triste din 30 martie,la fel si cititorii domniei sale ...Dar,asa cum spune Cornel ,incercam sa nu-l dezamagim...
- de I C from NY:D-nei Ina Voinea,/ Nu este rau ca ati intervenit. As vrea sa va incurajez. Sa nu uitam ca noi, cei care mai intram si acum pe forum, nu suntem altceva decat creatia D-lui Profesor. Si, daca noi ne vom prezenta mai des, asa cum cere elvul de mai sus, mult indragit de D-l Profesor, nu facem altceva decat sa incercam, cu sfiala, sa (ne) umplem acel gol. Iar Cornel Mihai promite. Bun curaj!
- de elev -Craiova:-In loc de epitaf- "Uitam,p rea repede de tot uitam, Pulberea,nes tanjenita,se asterne Pe icoana ce in suflet o purtam: Ca o lumina,din cer se cerne... .......... .................... .................... ........... Luat ca orice om de-al vietii val Arar,imi amintesc de tine Ascultandu-te, nu ma inec la mal: Esti focul,ce transa,mi-o intretine ......... .................... .................... ......... Uitam atat de repede,uitam Nestan jenita,ninsoarea se asterne Pe icoana,ce-n suflet o purtam, Noi insine zapada ce se cerne." -Amnezie- (Capricii - de Geo Calugaru)
