« Alte articole din categoria Opinii
Între cult şi cultură
Iadul pantofilor
Opinii - Vlad MIXICH
(citeste alte articole de acelasi autor »)
Vlad MIXICH„Nu are rost să ai umbrelă atâta timp cât încălţările îÅ£i sunt găurite“.
- proverb irlandez -
Aplecat peste pantofii mei noi, trag pe nări cu nesaÅ£ psihedelic mirosul de piele. Ce drog minunat e această aromă colorată de piele lucioasă sau de piele întoarsă sau de vinilin înÅŸelător! Unii se droghează cu tutun fin, alÅ£ii cu vinuri rare. Eu mă droghez cu aroma de piele nouă dintr-un magazin de pantofi. Setea mea de normalitate, setea de burghezie aici îÅŸi află astâmpăr. În tandreÅ£ea cu care mângâiem pielea catifelată a încălţării din raft, în dibăcia primei legări a ÅŸireturilor, în privirea de portretist aruncată din toate unghiurile către viitorul plimbărilor noastre.
Întotdeauna ies din magazin încălÅ£at cu pantofii cei noi. Îi simt nărăvaÅŸ arcuindu-se de-a lungul curbei piciorului. Le admir sclipirile în fiece ciob de geam întâlnit în cale. Îi rog duios să-mi ierte mersul ce le chinuieÅŸte cusăturile ferme. Întreaga mea mândrie este concentrată acolo jos, crescând pas cu pas către ieÅŸirea din magazin, către ieÅŸirea în lumea aerului viu, singura capabilă să aprecieze prin antiteză întreaga frumuseÅ£e nouă a pantofilor mei.
Pe străzile centrale proaspăt refăcute, plimbarea metamorfozată din necesitate în plăcere are asupra mea efectul unei ploi răcoroase. Normalitate, strigă noul centru al Craiovei. Normalitate respiră clădirile frumos renovate ale Sibiului. Normalitate, ÅŸoptesc parcurile perfect desenate ale TimiÅŸoarei. Ce savuroasă devine o simplă preumblare prin aceste centre de greutate urbană uitate atâÅ£ia ani într-o sumbră părăsire postcomunistă! Acum, pantofii mei cei noi compun cadenÅ£e ritmate pe instrumentul de granit al pavajului. Tac-toc, tac-toc, melodia normalităţii, muzica bunului-simÅ£, tac-toc-toc-tac.
Bucuria plimbării, ca ÅŸi zâmbetul de pe pielea pantofilor mei noi, nu Å£ine însă mai mult de 10 minute. Atât cât îmi ia să ajung de la fântâna muzicală la vechea clădire a Minervei. Acolo reîncepe fără ruÅŸine praful, acolo reîncep gropile ÅŸi furunculele întinse de copaci printre zgârieturile trotuarului. În Sibiu, normalitatea e la fel de scurtă, Å£ine până la faimosul Pasaj al Aurarilor, împărăţie a noroiului ÅŸi a schelelor ameninţător înclinate. Odată cu intrarea în vechea ÅŸi cunoscuta dezordine a promenadelor găurite, zbârciuri încep să apară pe pantofii din picioarele mele, urcând rapid până la ochi, până la gură, până la creier. Oamenii cu priviri aplecate, cu nisipul înjurat printre dinÅ£i ÅŸi cu creier încins de nesimÅ£ire devin din ce în ce mai deÅŸi. Căci oamenii împrumută întotdeauna ceva din înfăţiÅŸarea străzilor pe care se plimbă.
Acceptarea în Uniunea Europeană a adus mai multor oraÅŸe româneÅŸti posibilitatea de a-ÅŸi reface zonele ultracentrale, de a le da un binevenit aspect de bună-cuviinţă. ApariÅ£ia acestei normalităţi îndelung absente a dat naÅŸtere, desigur, ÅŸi la reacÅ£ii inocente de genul Craiova are cel mai frumos centru din România. Trezirea bruscă într-un univers al normalităţii ne face însă să supralicităm infantil priveliÅŸti care pe alte meleaguri Å£in de domeniul permanenÅ£ei: orologii care bat ora exactă, trotuare netede sau fântâni funcÅ£ionale. O astfel de supralicitare poate fi nocivă căci îndeamnă la odihnă, îndeamnă la leneşă degustare a unei victorii care în realitate este prea mică. Atâta timp cât normalitatea este încă insulară, întinzându-se pe o lungime de doar câteva sute de metri, plimbările vor rămâne un iad pentru pielea nouă a pantofilor noÅŸtri.