Cele două Românii

Ion Cristoiu

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Graţie datoriei, asumate voluntar, de a fi membru al Juriului la Secţiunea Reportaj - Anchetă (Presă scrisă) pentru Gala Clubului Român de presă din acest an, am avut posibilitatea de a cunoaşte o dublă realitate:
1) A stării reportajului în presa română de azi.
2) A stării naţiunii, aşa cum o radiografiază reportajele din presa scrisă.
Spre deosebire de anchete, mai departe tributare năravului de a publica dosare de-a gata, fie date pe sub mână, fie lăsate la poarta redacţiei, reportajele dezvăluie o stare bună, dacă nu excelentă.
Reporterii, mai mult sau mai puţin tineri, şi-au luat în serios misiunea de a fi demni urmaşi ai lui Geo Bogza şi Brunea Fox şi au colindat ţara în căutare de oameni, evenimente, locuri străine, dacă nu chiar indiferente cititorului din fotoliu. Urmare a acestei aventuri, la concurs s-au prezentat peste 50 de autori de reportaje, mulţi dintre ei de la presa din provincie sau de la presa săptămânală (Formula AS) şi chiar de la cea de mondenităţi (Tabu). De remarcat din start diferenţa de preocupare dintre presa centrală şi cea din provincie. Mult mai aproape de realităţile sociale decât presa centrală, fascinată de spectacolul politic, presa din provincie e harnică în fructificarea reportajului.
Dacă starea reportajului din presa scrisă e bună, nu acelaşi lucru se poate spune despre starea naţiunii.
Graţie experienţei de lectură a celor mai bune reportaje din ziarele şi revistele noastre, am avut revelaţia giganticei erori în care ne-am fixat noi, cei porecliţi şi lideri de opinie. Deşi ştim că n-ar trebui să procedăm aşa, ne-am concentrat aproape exclusiv pe ţara din triunghiul Palatul Victoriei - Palatul Cotroceni - Palatul Parlamentului. Zi de zi şi seară de seară comentăm scandalurile politice, întoarcem pe toate feţele ultima declaraţie caţavenciană a unui ştab dintr-un Palat sau altul, ne alertăm la nu ştiu ce ultimatum dat de preşedinte şi măsurăm cu cântar de fineţe şansele combatanţilor în războiul dintre Palate.
Total absorbiţi de ce se întâmplă în triunghiul Palatelor, am uitat că mai există nu o ţară de dincolo de Chitila, cum îi zicea Zaharia Stancu ţării reale, ci o ţară de dincolo de centrul Bucureştilor.
Mulţumită reportajelor aduse la concursul Clubului Român de Presă, mi-am amintit de România reală.
Cum e această Românie reală, sesizată cu talent în reportajele din presa scrisă?
Răspuns fără echivoc:
Sinistră!
România satelor îmbătrânite şi, prin asta, rămase undeva între Evul Mediu şi Regulamentul Organic.
România oraşelor dezindustrializate, până în 1989 dependente de un combinat care a fost furat cu totul sau transformat în atelier de făcut floricele.
România ogoarelor părăginite, a drumurilor cu hârtoape şi a blocurilor în care se ard lemne în loc de gaz.
Sunt două Românii. Dar nu cele atât de des invocate de Traian Băsescu în osârdia sa de extremă stângă, ci două Românii în raport cu Uniunea Europeană: O Românie care se află deja în Uniunea Europeană şi Una care a rămas în Imperiul Otoman.