1. Am auzit, deseori, reprosul ca românii au o psihologie de „popor asistat“. Si nu e lipsit de temei acest repros. In fond, nicaieri in lume, statele nu distribuie fericire. Datoria lor e s-o stimuleze, cât pot, si, mai ales, sa n-o impiedice.
Dar mi se pare o adevarata nerusinare sa aud niste persoane cu functii publice ironizându-i pe cei care nu mai stiu cum sa-si gestioneze pensiile si saracia. Daca am avea o clasa politica decenta, reprosurile aduse mentalitatilor „paternaliste“ ar fi explicabile si indreptatite. Dar cum sa tuni si sa fulgeri impotriva „asteptarilor de la stat“ când statul, prin unii din reprezentantii sai, practica fara rusine auto-capatuiala, inclusiv din banii celor dispretuiti?
Dau numai doua exemple luate din ziarele aparute dupa 1 ianuarie. Pentru „meritul“ de a fi pregatit esecul privatizarii CEC-ului, ministrul Finantelor, Sebastian Vladescu, s-a ales cu peste sase sute de milioane de lei vechi, incasati ca indemnizatie. Cu ce a mai „agonisit“ de la comisia de privatizare a BCR, seful Finantelor a reusit sa-si rotunjeasca veniturile in 2006 cu peste un miliard si o suta de milioane de lei vechi. Buna vaca de muls se dovedesc „privatizarile“ pe malul Dâmbovitei! In pauzele permise de prezidarea Camerei Deputatilor, Bogdan Olteanu a apucat sa ia din indemnizatiile pentru sedintele de privatizare a BCR peste un miliard o suta de milioane de lei vechi. Din esecul privatizarii CEC-ului nu s-a ales decât cu vreo doua sute saptezeci de milioane din cauza scandalului legat de incompatibilitatea sa.
Si n-au fost singurii care s-au invârtit in jurul butoiului cu miere. Esecul privatizarii CEC-ului a usurat statul de peste 12 miliarde de lei vechi, intrati in buzunarele unor liberali care ne fac teoria „statului discret“ când e vorba de ajutorarea românilor nefericiti. Sa ne mai miram ca un batrân trecut prin puscariile politice de la Jilava, Aiud, Gherla si Periprava zice despre invârtitii de azi ca „sunt niste porci“? Sau ca legea privind Agentia Nationala pentru Integritate, destinata controlului averilor demnitarilor, a fost mutilata in parlament cu contributia tuturor partidelor?
2. Constat ca de câte ori vor sa scuze grosolaniile d-lui Basescu, laudatorii lui zic, concesivi: „Macar e sincer“. De parca sinceritatea ar fi in sine o calitate care poate motiva orice! Oare Hitler se prefacea când ii ura pe evrei? Stalin n-a fost sincer când si-a trimis adversarii in fata plutonului de executie? Ceausescu n-a fost sincer când dorea sa-si vada chipul pe orice zid care nu era al unui closet? Churchill n-a fost sincer când a mâzgalit pe un servetel la Yalta un procent care ne arunca in bratele rusilor? Vreau sa spun ca pot exista forme de „sinceritate“ in politica mai dezgustatoare decât ipocrizia.
In ce-l priveste pe Traian Basescu, daca el trebuie sa se prefaca pentru a mima bunele maniere si pentru a dispretui mai putin evident rigorile impuse de functia de la Cotroceni, eu il prefer ipocrit. Dumneavoastra nu?
3. Spuneam in cartea mea „Polemici cordiale“ ca „nu pot polemiza cu oricine, nu pot sa polemizez despre orice si nu pot sa polemizez oricum“. Imi mentin acest punct de vedere. Imi displac polemicile in care adversarii doresc sa se extermine reciproc sau, cel putin, sa se acopere de laturi. N-am invatat la timp sa injur si ar fi prea târziu pentru a recupera acest handicap. In plus, ma intreb: de vreme ce exista prosti bine imbracati, de ce n-ar exista si in polemici unele limite?
