In general, nu-mi recitesc articolele vechi. Incerc sa evit sentimentul ca nu s-a schimbat mare lucru, in esenta, la noi. Prefer iluzia ca, printre simulacre si poticneli, ne indreptam, totusi, spre un soi de normalitate. Recent, când s-a intâmplat ca mai multe autocare cu turisti români sa fie oprite la granita spaniola si intoarse, am avut, cum era firesc, un impuls de revolta. Impotriva acelor autoritati din Occident care ne considera europeni de categoria a doua, daca nu chiar a treia, si impotriva consulatelor românesti care n-au sarit in ajutorul cetatenilor români, umiliti, tratati ca niste infractori, tinuti ore intregi in autocare, sub paza politiei, fara sa li se permita sa-si cumpere ceva de mâncare sau sa mearga la toaleta. Ulterior, am inteles ca fusesem rau informati. De fapt, unii dintre turistii români care voiau sa ajunga in Spania nu aveau actele necesare. Ori le aveau incomplete. Iar granicerii nostri nu-si facusera datoria. Inchisesera ochii sau isi deschisesera buzunarele. Dar, cu aceasta ocazie, mi-am amintit de un fapt care m-a cutremurat cu ani in urma, prin toamna anului 1990. Si despre care am scris atunci un articol. Doi tineri români, sub douazeci si cinci de ani fiecare, plecasera din România si traiau din expediente intr-un mic orasel german. Cerusera azil politic, dar acesta le fusese refuzat. Au anuntat atunci, printr-o scrisoare adresata postului de radio „Deutsche Welle“, ca erau gata sa-si vânda, fiecare, un rinichi, pentru a avea un mijloc de subzistenta, care sa le permita sa nu se intoarca in România. In vremea regimului comunist, ar fi fost de inteles un asemenea act disperat. Dar in ’90? Cei doi tineri n-aveau de ce sa se teama daca se intorceau in tara, dupa o incercare esuata de a gasi in alta parte ce cautau. Cel mult, se puteau teme ca se vor lovi din nou de lipsa de speranta.
M-am intrebat de aceea: oare e mai usor de trait cu un singur rinichi decât fara speranta? si, daca poti fi impins sa-ti parasesti patria, cum poti fi impins s-o urasti?
Au trecut de-atunci patrusprezece ani si jumatate. Si aflu acum, dupa scandalul cu turistii respinsi la frontiera spaniola, ca numai in Spania se gasesc peste cinci sute de mii de români. Cum traiesc? Ce fac? Unii reusesc, probabil, sa se descurce la un nivel decent sau sa obtina de lucru la negru. Ca ei si altii, care au ajuns prin alte tari. Dovada ca anual vin in tara de la românii care muncesc in strainatate trei miliarde si cinci sute de milioane de euro, ceea ce reprezinta mai mult decât o transa acordata de Fondul Monetar International. Dar câti, oare, traiesc din expediente, in conditii sordide, uneori intr-o mizerie mai mare decât cea pe care au lasat-o in România? Dorm, din câte aud, pe unde pot si cauta prin gunoaie, daca nu vor sa cerseasca ori sa fure.
O intrebare se impune: ce-i face pe acesti compatrioti sa ingroasa, mai degraba, pegra unor metropole europene decât sa-si caute un rost acasa? Sa zicem ca explicatiile sunt (si, probabil, sunt) complexe. Multi, pe la noi, vad Vestul ca pe un „pamânt al fagaduintei“, ca pe un El Dorado. Si nu renunta la ideea cu care au plecat nici când ajung sa alimenteze „cronica neagra“ a ziarelor occidentale sau sa traiasca din mila Crucii Rosii si cu teama de politie. Ar mai trebui luata in calcul, probabil, si nevoia de aventura. Dar ceea ce trebuie spus in primul rând e un adevar la care politicienii nostri nu prea au chef sa reflecteze. Ca am ajuns o tara de emigranti! Ca România traieste in prezent cea mai mare si cea mai penibila bajenie din istoria ei! Sunt tot mai numerosi românii care nu mai au incredere ca-si pot intemeia o viata normala in tara lor. Sigur, nu se mai poate vorbi azi de o „emigratie politica“. Motivele imediate care-i indeamna pe multi sa-si ia lumea in cap sunt de natura economica. Dar cauza cauzelor, adica lipsa de speranta, nu isi are, oare, baza in politica?
