De două ori pe săptămână, lunea şi joia, se întâlnesc şi îşi împărtăşesc problemele, promit că nu vor mai pune niciodată în viaţă gura pe alcool. Sunt mulţi cei care de-a lungul anilor au participat la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi, însă puţini sunt cei care au rămas şi au dat vieţii alt curs. Doar şase dintre aceștia, doi bărbaţi şi patru femei, nu se sfiesc să vorbească despre ce înseamnă să fii alcoolic, despre cât de greu le-a fost să renunţe, despre cum, de la un singur pahar, ajungi să fii dependent.
Alcoolicii Anonimi din Craiova se întâlnesc într-o cameră de doar câţiva metri pătraţi, în care pereţii sunt împânziţi de afişe cu paşii care trebuie urmaţi pentru a scăpa de acest viciu. Cei câţiva oameni au înțeles că alcoolismul este o boală și că doar împreună pot să o trateze. Se întâlnesc deja de peste 15 ani. Nu se sfiesc de problema lor. Dimpotrivă, oferă oricărei persoane care se luptă cu alcoolul propria poveste de viață. Au înțeles că nu sunt doar bețivi, așa cum suntem cei mai mulți tentați să le spunem, ci alcoolici care o viață trebuie să lupte cu tentația, să învețe să învingă problemele cu putere, să trateze bucuriile ca atare și să nu se lase cufundați în aburii lui Bachus. „Avem un singur obiectiv: să ne păstrăm abstinența. Îi ajutăm însă și pe cei care ne cer ajutorul să ajungă la abstinență“, sunt cuvintele pe care ți le spun imediat ce vrei să îi cunoști.
„Alcoolismul este o boală vicleană“
Maria, Teo și Ionuț sunt trei dintre acești oameni care au reușit să se ridice. Își știu deja toate problemele vieții, bucuriile, și-au împărtășit cele mai negre gânduri pentru că împreună au trecut prin lupta cruntă cu alcoolul. „Bună. Sunt Maria, sunt alcoolică“. „Bună, Maria“, vine răspunsul în cor. Așa își încep, pe rând, prezentarea la fiecare întâlnire. Maria nu a mai pus gura pe alcool de 17 ani. A ținut cu toată puterea ei ca acest grup al Alcoolicilor Anonimi (AA) din Craiova să reziste peste ani. „Poveștile celor care au trecut pe aici sunt emoţionante. Fiecare om de aici este un miracol. Suntem precum naufragiaţii de pe o navă în derivă. Din păcate, mulţi cedează. Alcoolismul este o boală vicleană, vrea să te tragă tot timpul înapoi. Comparăm alcoolismul cu o maimuţă care ne stă pe umăr să ne ademenească. Așa simțim“, a povestit Maria. A crescut într-o familie în care se consuma foarte multă băutură. Părinţii săi au murit amândoi înainte ca ea să intre în terapie. Au avut probleme medicale grave din cauza alcoolului. „Am crescut văzând cum toţi în jurul meu consumau alcool foarte mult şi mi s-a părut că așa este normal. Am început să beau, mă simţeam bine, eram dezinhibată. La 16, 17 ani aveam deja o problemă, dar am băut din fragedă pruncie. Mi se dădea un pahar de vin să fac sânge, cum se spunea la ţară, puţină ţuică să-mi dea poftă de mâncare și bere că are vitamine… Din păcate, este o practică foarte întâlnită și astăzi. Dacă te uiţi pe reţele de socializare, la tot pasul vezi poze cu copii puşi să bea bere de părinţi. Alcoolul alterează starea de spirit şi creează dependenţă. Părinţii mei nu aveau cum să realizeze. Aveau propria lor luptă cu alcoolismul, dar în puţinele momente în care erau treji mă certau când mă vedeau băută. Din păcate, rar se întâmpla asta. Prin clasa a XI-a, a XII-a, când au început petrecerile de majorat, toţi colegii mei beau să se simtă bine, dar eu trebuia să mă îmbăt până mi se rupea firul…“, a continuat Maria.
„Simțeam o frică de a trăi fără băutură“
Când se trezea din beție începea calvarul. Acea povară a unui alcoolic care se trezeşte şi nu ştie ce a făcut, cine l-a văzut, iar ruşinea şi vinovăţia sunt cumplite, a povestit Maria. Mult timp a crezut cu tărie că nu are ce să facă, că acesta este destinul ei. La 30 de ani a avut șansa să întâlnească o persoană care i-a schimbat viziunea. Era un fost alcoolic care reușise să lupte cu boala. Era un om respectabil. Așa, Maria a înțeles că se poate. „Am avut foarte multe frâne din cauza alcoolismului. La un moment dat m-am căsătorit, însă mă izolasem. Stăteam închisă în casă şi beam în timp ce soţul meu pleca la muncă. Cel mai rău era când mă trezeam dimineața cu o durere cumplită de cap. Nu puteam să-l mişc de durere. Îmi spuneam că nu o să mai beau niciodată, apoi mă duceam să-mi iau de băut că nu mai suportam sevrajul. Simțeam o frică de a trăi fără băutură, nu îmi imaginam cum poate fi viaţa mea fără alcool, amânam, spuneam că mă las de băut după Paşti, după ziua mea pentru că noi, alcoolicii, suntem artişti în a găsi justificări. Nu am ajuns niciodată la spital, dar am fost de multe ori aproape de comă. În acea perioadă nu existau informații. Alcoolismul nu era recunoscut ca boală. Alcoolicii se tratau cu încă o sticlă de băutură pentru a scăpa de sevraj, după care li se dădeau acele medicamente antialcool, foarte periculoase. Nu aveai voie să mai consumi deloc. Erau mulți cărora li se făcea rău. Am auzit de multe decese. Din 2000, însă, am început să colaborăm cu spitalele de psihiatrie, cel de la Parc și cel de pe Calea București, acolo unde ajung alcoolicii care vin să se trateze. Partea cu spitalizarea e un început bun, dar după aceea e nevoie de terapie pentru că mintea noastră este setată să găsim justificări pentru băutură“, a mai adăugat Maria.
De 15 ani a spus nu alcoolului
Ionuț nu a mai dus paharul cu alcool la gură de aproape 15 ani. S-a îmbătat pentru prima dată când avea 14 ani. Cu lichior de cacao. I-a plăcut mult ce senzaţie i-a dat… „Cred că am fost la un pas de comă. La început am băut şi eu câte o bere, apoi din ce în ce mai des și mai mult. Nu contează cât bei, contează obsesia care se instalează la nivelul creierului. Îmi dădea o stare de relaxare, nu mai eram stresat, nu îmi mai aminteam lucruri care provocau durere. Asta căutam, să mă simt bine…“, a povestit Ionuț. A ajuns la spital pentru prima dată în 1997. Conștientizase că are o problemă cu alcoolul și a mers să ceară ajutor. „Nu am întâlnit atunci un doctor care să-mi spună: băiatule, tu eşti alcoolic! Mi-au spus doar să beau mai puţin, să-l ascult pe tata, dar nu avea nici o legătură cu boala mea. Erau sfaturi pe care, până la urmă, ţi le dă oricine de pe stradă. Am fost de trei ori internat în spital. Tratamentul consta în vitamine, glucoză şi cred că ceva sedative. Știu că îmi dădeau nişte pastiluţe, dar nu aveau nici o treabă cu alcoolismul. Atunci când bei, ai impresia, la un moment dat, că eşti cel mai tare şi cel mai mare şi că, de fapt, tu nu ai nici o problemă! De-abia în 2001, când am ajuns iar la spital, mi-amintesc că a venit cineva şi a împărțit fluturaşi şi cărticele despre alcoolism. Le-am citit în pat, cu pătura pe mine. Mi-era ruşine de oameni! Am aflat apoi de grupul Alcolicii Anonimi și de atunci, săptămânal, vin aici să vorbesc despre problemele mele“, a adăugat Ionuț.
„Mă ascundeam să beau“
În momentul în care o întâlnești pe Teo nu ai crede nici o secundă că această femeie respectabilă, cu părul alb, de 63 de ani, este alcoolică. A băut timp de 20 de ani. A băut orice fel de băutură.
S-a apucat de băut la 36 de ani. „Trăisem într-un mediu în care nu se concepea masă fără vin sau ţuică. Eu nu băusem până la acea vârstă, dar odată cu moartea mamei aşa mi-am reprimat durerea. A murit subit, a fost un șoc atunci pentru mine. Apoi aveam și o meserie grea, făceam foarte mult teren. Am pornit de la puţin… întâi bei de plăcere, apoi devine o necesitate pentru că de uitat nu poţi să uiţi problemele, dar treci peste ele mai uşor“, a povestit Teo. După ce s-a instalat dependența nu mai putea să stea fără să bea. Când a realizat că are totuși o problemă a început să meargă tot mai des la biserică. Era în căutarea unei soluții ca să scape de problemă. „A fost greu. Mă ascundeam să beau. Luam băutura şi o ascundeam acasă, făceam rezerve. Eram conştientă că se întâmplă ceva cu mine. După ce trecea starea de rău, începeam iar, luam de multe ori din nou paharul să mă dreg. Îmi mai zicea fiica mea cea mare, însă mă deranja, era o ofensă. Cum să îndrăznească să îmi zică că sunt alcoolică?… Ajunsesem să fiu neliniştită noaptea. Adormeam după ce consumam, dar după două, trei ore de somn mă trezeam şi nu mai puteam să mă odihnesc. Am trecut prin atâtea situații penibile… Știu că o dată, la un parastas, am băut acasă ca să nu beau în faţa rudelor şi am căzut în stradă. M-am lovit la faţă atât de rău încât am stat cu semne câteva luni. Eram așa de beată încât mergeam şi mă împleticeam, mă lăsau picioarele şi vorbeam foarte greu, aveam limba împleticită“, a continuat Teo. Prin 2007 a văzut o emisiune la televizor despre alcoolism. La sfârșitul emisiunii au afişat un număr de telefon pentru cei cu probleme. I-a luat ceva timp să prindă curaj ca să sune. A aflat atunci că și în Craiova există grupul Alcoolicii Anonimi. „Știam că sunt beţivă, dar avem deja 55, 56 de ani și mi-era ruşine. În plus, era şi teama de schimbare. Am ajuns apoi la grup, iar de atunci ne împărtăşim toate problemele. Aici găseşti suportul, ajutorul de care ai nevoie. Când am venit credeam că o să găsesc medicamente care să mă ajute să renunț la alcool, dar nu este așa. Primești hrană sufletească, suport, afli și poveștile altora și nu mai pui gura pe alcool“, a adăugat Teo.
Alcoolismul este o problemă care trebuie rezolvată în centre speciale
În urmă cu câteva săptămâni, conf. univ. dr. psihiatru George Bădescu a acordat un interviu GdS în care a tras un semnal de alarmă referitor la faptul că numărul persoanelor care suferă de boli psihice este în creștere. A vorbit atunci și despre persoanele care suferă de alcoolism.
„După ce ajung la spital, unii reușesc să scape de dependență, alții au nevoie de consiliere și tratament. Pentru pacienții cu adicție (dependență față de un drog, cu tendința creșterii progresive a dozelor – n.r.) sau pentru dependenții de alcool, în alte țări europene există centre speciale. În România, numai la București funcționează un astfel de centru și acolo sunt trimiși și pacienții din Craiova. „Avem cazuri aduse de pe stradă de poliție. Pentru situațiile de adicție și alcoolism, în toată Europa există secții speciale. Psihiatria se ocupă de bolile psihice, iar în aceste cazuri nu este vorba de așa ceva. Este ca într-o stare de beție, persoana consumă alcool, a doua zi își schimbă starea și nu mai are nimic, dar problema cu alcoolul rămâne și trebuie tratată psihologic, și nu numai, de aceea este nevoie de aceste centre. Trebuie personal specializat în așa ceva. Alcoolismul este o problemă care trebuie rezolvată în aceste centre speciale, nu în clinica de psihiatrie. Noi ne ocupăm de cazurile grave și sunt pacienți care vin pentru că vor să scape de viciu și nu prea avem ce să le facem noi. Aceste cazuri ar putea fi tratate în ambulator și cu mai puțini bani“, a spus șeful Clinicii II Psihiatrie.
Unde vă puteți adresa
Alcolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbați și femei care își împărtășesc experiența, puterea și speranța, cu scopul de a-și rezolva problema comună și de a-i ajuta și pe alții să se însănătoșească. Singura cerință pentru participare ca membru este dorința de a înceta băutul. Alcolicii Anonimi nu percep nici cotizații, nici taxe de înscriere; nu se afiliază nici unei secte, nici unei formațiuni religioase sau politice, nici unei organizații sau instituții. Scopul este acela de a rămâne abstinenți și de a-i ajuta și pe alți alcoolici să ajungă la abstinență. Întâlnirile au loc în incinta clădirii CAS Dolj, în cartierul Brazda lui Novac, intrarea prin curtea fostului ştrand. Pentru mai multe informaţii puteţi suna la: 0770300108, 0740220315 sau 0744974373.
