De-a lungul vremii, a dat culoare la peste 200 de spectacole diferite de gen (teatru, operetă, operă, circ, televiziune) şi a dus, prin scenografia sa, numele teatrului craiovean dincolo de graniţă.
A vrut să devină actor. Se întâmpla prin 1954. A descoperit însă, întâmplător, catedra numită „pictură de teatru“. Şi bine a făcut, o spun toţi într-un glas, căci ce ar fi fost astăzi teatrul românesc fără Viorel Stegaru Penişoară. Cu siguranţă mult mai sărac, ar glăsui la unison aceleaşi voci. Destinul l-a purtat pe acest drum. Ba, mai mult, l-a adus la Craiova, la Naţionalul din Cetatea Banilor. „Într-un august bogat şi plin de speranţe am poposit în Bănie cu intenţia ascunsă de a mă reîntoarce în Capitală cât de repede posibil. Au trecut peste mine 47 de stagiuni (noi, oamenii de teatru, dacă îmi îngăduiţi acest apelativ, obişnuim să ne numărăm zilele în stagiuni teatrale), şi acest arc temporal, întins pe jumătate de veac, mi-a adus bucuria succesului, satisfacţia împlinirilor totale şi chiar beţia, mi-e ruşine să spun, îngâmfării“, a precizat pictorul în teatru, de fapt scenograful Viorel Stegaru Penişoară. „Întâlnirea solemnă cu scena“ avusese loc în 1958, la Sala «Casandra», spaţiu minunat pentru producţii comune, al studenţilor regizori, actori şi scenografi, iar la Craiova i-au urmat altele şi altele astfel de evenimente. De fapt, a răsărit un colţ din paradis. „Am o grădină plină cu flori (să mă ierte cei care cultivă zarzavaturi în locul destinat florilor) şi privindu-le mă surprind îndrăgostit de toate, în măsură egală. Aidoma lor sunt spectacolele la care părtaş am fost, la facerea lor. Am lăsat, gânduri, idei năstruşnice şi uneori porniri anapoda în toate cele peste 200 de reprezentaţii…“, a spus Viorel Stegaru Penişoară.
„Pentru pictură nu am timp!“
Şi, chiar dacă de multe ori a înlocuit vopselele din propriul atelier cu scena unde „pictez cu instalaţia de ecleraj (orga de lumini, proiectoare)“, pictorul de teatru recunoaşte că „dacă nu mă pot despărţi de carnetul de crochiuri în care schiţez lucruri, oameni, locuri, dacă întind pânzele pe care le umplu cu culoare şi câteodată cu sentimente, înseamnă că, scenograf fiind, nu am uitat să rămân şi pictor!“. Şi totuşi „Trebuie să fiu sincer. Pentru pictură nu am avut timp!“. O pierdere pentru această artă, dar un câştig pentru teatru. Relevante în acest sens sunt numeroasele distincţii, „noduri în papura vieţii mele“, cum însuşi scenograful recunoşte, de fapt „mana cerească pentru fiecare creator. Ele obligă, ele te dezmorţesc, alungă fantomele rutinei care-ţi dau târcoale. Ele te bucură. Ele îşi dau admiratori. Dar şi duşmănii, invidie… nerostită, vorbe…“. „Placheta de argint (premiul colectiv) Trienala de scenografie de la Novisad“ (1973), „Premiul pentru scenografie la Gala Dramaturgiei Contemporane – Timişoara“ (1985), „Meritul cultural cls a III-a Preşedinţia României“ (2005), „Premiul UNITER pentru întreaga carieră artistică“ (2006) sunt doar câteva din premiile ce stau mărturie muncii de ani, a unei vieţi puse în slujba teatrului. O viaţă cu bune şi rele, cu bucurii sau regrete de genul „Am aflat foarte târziu cât de mare este clipa şi, paradoxal, cât de scurtă pare să fie viaţa de 73 de ani! Asta îmi reproşez. Această descoperire tardivă“. În rest, nici o strângere de inimă, căci „Dacă aş putea să-mi amintesc coclaurile străbătute şi dacă ar trebui să o pornesc de la începuturi, aş merge tot pe ele. Nu am alternativă şi sunt mulţumit că am păşit şi pe pulberea drumurilor de ţară, şi pe asfaltul curat din mari oraşe ale lumii“.
