Felul în care îi cultivi copilului pofta de carte şi-l obişnuieşti cu lectura e o întreagă epopee. Mulţi părinţi pică examenul şi, târziu, dau din umeri cu ciudă: „Nu s-a prins de el!“. Alţii sunt convinşi că au făcut tot posibilul, dar n-au avut cu cine. Psihologii susţin însă că totul are o cauză şi că pasiunea pentru citit trebuie cultivată din copilărie.
Abia îmi mai amintesc nopţile în care aşteptam să se afişeze listele cu rezultatele la probele date pentru examenul de admitere. N-am uitat însă, deşi s-a petrecut mult mai devreme, ziua în care doamna Deaconu, bibliotecara de atunci de la Şcoala nr. 22, a pus pe biroul-măsuţă prima cărţulie. Era despre un pui. Avea coperta cu verde şi literele negre, cu font simplu, în titlu. „E frumoasă, o să-ţi placă. După ce-o citeşti, vii şi-ţi dau alta“, mi-a spus în timp ce nota pe fişa albă nişte date. Nimeni n-ar fi putut fi mai mândru decât eram eu atunci…
Plăcerea pentru carte nu vine de la sine. Copilul este ca un aluat pe care, dacă nu ştii cum să-l modelezi, îşi poate pierde valenţele. Când începi să lucrezi cu el, trebuie să iei în seamă caracteristicile, vârsta, pasiunile, nivelul de înţelegere, preocupările. „Eu aş recomanda părinţilor să utilizeze cartea de la cinci, şase luni. Cărţi cu imagini mari şi colorate puternic. Pentru că aceasta este perioada în care copilul îşi dezvoltă simţurile şi este de preferat să-i arăţi o carte cu imagini decât să dai drumul la televizor“, explică Claudia Măciucă, psiholog în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj. În ultimii ani, piaţa a explodat în tot soiul de oferte, care mai de care mai fermecătoare şi mai… scumpe. Pentru această perioadă, grafica înseamnă totul. Nu e nevoie de poveste sau de scris. „Sunt indicate cărţile din material plastic, fără colţuri. Aşa, cel mic poate s-o ronţăie, poate s-o «modelezei»… “, zâmbeşte psihologul.
Maşinuţa şi modelul Barby
Alegerea cărţilor depinde foarte mult şi de vârsta copilului. La trei-patru anişori, când începe să se dezvolte şi identitatea sexuală, modelele devin reprezentative. Barby sau Batman nu sunt nicicând mai importante ca în epoca grădiniţei. Cu atât mai mult cu cât cei mici tind să se identifice acum cu ceea ce văd. De altfel, jucăriile ajută la identificarea sexuală. „Aici intervine rolul părinţilor, care trebuie să le explice. Există reviste care oferă cadouri: cordeluţe, maşini etc. Fetiţa mea mi-a spus într-o zi că maşinile sunt pentru băieţei. Am întrebat-o atunci cu ce o duce mami la grădiniţă. Nu trebuie lăsaţi să-şi formeze stereotipuri. Trebuie să verbalizezi, să le spui ce rol are fiecare lucru“, adaugă Claudia Măciucă. Un vas de bucătărie nu este menit doar fetelor, băieţii mănâncă şi ei în bucătărie, din farfurii, la fel ca ele.
Frunza roşie
Influenţele mediului sunt copleşitoare, iar dialogul cu adulţii devine astfel esenţial în felul în care se formează cei mici. „S-a întâmplat ca într-o zi să ajungem la o grădiniţă, urmărind gradul de integrare al unui copil. Educatoarea le-a cerut micuţilor să coloreze fiecare o frunză. Toţi au desenat-o cu verde. Un singur copil a făcut-o roşie“, povesteşte psihologul o situaţie din propria experienţă. Reacţia cadrului didactic a fost radicală şi neadecvată. Roşul nu e culoarea potrivită. Frunzele sunt verzi. „Mai puţin toamna, când au alte culori. Chiar şi roşu. Însă şi dacă ar fi fost vorba despre altă culoare, indicat este să-i explici şi să nu începi cu o negaţie. Şi, cel mai important, să nu-l umileşti în faţa colegilor“. Fiecare vârstă are particularităţile ei, iar copilul îşi dezvoltă anumite capacităţi în funcţie de ani, de mediu. „Să luăm ca exemplu cărţile de colorat. Personal, nu recomand genul acela de pagini care copiază imaginea precedentă, pentru că în felul acesta îi blochezi creativitatea. Dacă un copil vede un pădurar cu haină verde şi ştie că trebuie să coloreze în aceeaşi nuanţă, în mintea lui pădurarul este omul cu haină verde“. În felul acesta nu obţii decât îngustarea sferei cognitive.
Modelul de viaţă. Identificarea
Pe măsură ce creşte, cărţile care stimulează cu ajutorul imaginilor sunt înlocuite de cele cu poveşti. Se optează pentru cele cu un scris mai mare, când literele sunt asemănătoare cu scrisul de mână, făcând trecerea spre abecedar. Nivelul Barby e lăsat uşor în urmă. Este vremea fabulelor, a povestioarelor din care copilul poate să preia un model de viaţă. Acum învaţă cum trebuie să se poarte cu cartea, să aibă grijă de ea, s-o ia singur din raft sau s-o aşeze la loc. Dincolo de ludic, este disciplinare prin carte. „Astfel îl ajuţi să-şi dezvolte memoria, atenţia, capacitatea de concentrare. Când este la grupa mică, nu-i spui poveşti cu foarte multe personaje. Pentru că nu le ţine minte şi nici nu va putea să se identifice cu vreunul“, explică psihologul din cadrul DGASPC. Mai târziu însă, pe măsură ce-şi dezvoltă cogniţia, când ştie deja că mătuşa, spre exemplu, este sora mamei, atunci se poate trece la poveşti cu mai multe caractere. Copilul poate urmări firul acţiunii, poate reproduce ideile.
Educaţia
Cei mici nu fac nimic fără motiv. Undeva, pe drum, a existat o cauză care a făcut să nu-i placă cititul. Poate părinţii au insistat prea mult într-o direcţie greşită, poate nu l-au obişnuit de mic cu cartea sau poate a fost pus într-o situaţie penibilă. „Pentru că la şase ani, atunci când începe să se formeze stima de sine, ai distrus temelia dacă l-ai făcut de râs în faţa clasei. Dacă ai văzut că a-nceput să-şi dezvolte o aversiune faţă de citit, nu-l laşi să ajungă la zece ani. Cu cât descoperi mai devreme motivul, cu atât mai repede poţi îndrepta lucrurile“. Sunt cazuri în care adulţii consideră că se pot ocupa de cei mici şi acasă la fel de bine ca la grădiniţă. De aceea, mai târziu, când abecedarul este plin de „picturi“, explicaţia poate fi căutată în trecut, atunci când foaia şi culorile au lipsit. Cartea nu este percepută ca un instrument educativ. „Apoi, să-i citeşti poveşti nu ajunge. Noi reţinem 60% din ceea ce auzim, însă procentul este de 90% dacă auzim, scriem şi facem. Iar instrumentele de lucru nu sunt aceleaşi în familie ca într-o instituţie de educaţie“, încheie psihologul Claudia Măciucă.
